Despre iubirea de Dumnezeu

Fiind rugat de către o Mare Doamnă să scriu ceva despre filosofia lui Nae Ionescu și despre influența ei asupra urmașilor săi întru cele filosoficești, am acceptat, cu riscul de a fi înjurat din nou de către vreunul dintre tinerii mercenari de astăzi din slujba (bine plătită) a denigratorilor culturii române. Și, în mod firesc, mi-a venit în minte scena de poveste în legătură cu primul curs al lui Nae Ionescu despre Funcțiunea epistemologică a iubirii în genere și, mai ales, a iubirii de Dumnezeu. N-am mai scris despre cursul acesta, considerând că n-ar fi avut vreo influență deosebită asupra urmașilor săi, cu toate că tocmai unii dintre aceștia (Constantin Floru, Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu) l-au publicat în Revista „Izvoare de filosofie” (1942), socotindu-i deci printre „izvoare”.

Acceptând că „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (arche sophias phobos theou) și, mai ales, dispariția din zilele noastre a oamenilor cu „frica lui Dumnezeu”, am fost adesea tentat să vorbesc mai ales despre frică decât despre iubire, mai cu seamă după ce un taumaturg român din Statele Unite a venit să ne vindece, zicea el, de frica, pe care am moștenit-o din regimul comunist, și care, transformată în fobie, ne afectează grav nu numai comportamentul, ci și sănătatea. Așa o fi, de bună seamă, dar numai de frică nu dau dovadă conducătorii noștri care se străduiesc să ne ducă de râpă, fără niciun dram de iubire și față de noi, apropiații lor, cum s-ar zice: „Iubește pe aproapele tău…”. Vindecații aceștia de frică să fie oare oamenii sănătoși? Iar noi am rămas bolnavi? S-ar putea să fie și așa, din punct de vedere al corectitudinii politice. Dar nouă ne-a rămas „totuși iubirea”, cum zicea Poetul acela. Și, având în vedere că și filosofia este „iubire de înțelepciune”, s-ar părea că ne-a rămas suficient de mult pentru a ne putea socoti cu adevărat bolnavi. Dar, vorba abatelui Galiani, important nu este să te vindeci, ci să te obișnuiești cu bolile tale!

Este evident că și Nae Ionescu suferea de boala aceasta, și-l apucase frica chiar înainte de a se instala prin România regimurile totalitare, a căror mângâiere a simțit-o, la vremea cuvenită, pe propria lui piele, cu toate că Bunul Dumnezeu l-a ferit totuși de fobia comunismului, care, vorba lui Karl Marx, umbla pe vremea aceea ca o fantomă prin Europa.

Și s-a hotărât Nae Ionescu să le vorbească studenților despre iubire. Eu n-am făcut-o, când a fost cazul, firește, cu mulți ani în urmă, cu toate că, fiind un dragobete, adică născut în 24 februarie, și tot vorbind și scriind despre „povestea iubirii la români”, aș fi avut motive serioase s-o fac. Dar poate că n-am făcut-o de frică, vorba taumaturgului acela, să nu se spună că, Doamne ferește!, aș fi fost vreun adept al lui Nae Ionescu, căci urmaș direct n-am putut să-i fiu, decât pe filiera lui Constantin Noica, ceea ce mai merge, căci, de, au mai fost și „alții” sau cel puțin „unul”, în sensul de „aproapele tău…”.

Și, povestește Vasile Băncilă, unul dintre speriații de comunism, care a fost la primul curs al lui Nae, că „se stricase instalația electrică”. Era seară și acesta, „îmbrăcat în redingotă și pantalon reiat”, cum se purta pe atunci în Germania, a intrat în urma unui servitor care mergea înainte cu două lumânări mari aprinse, ca două făclii. „Era impresionant”, zice Vasile Băncilă. De bună seamă, să-l vezi pe Nae Ionescu, vorbind despre Eros Soter pe întuneric, între două făclii ! Cu ochii săi de un albastru metalic, strălucind cu nuanțe de foc, cam așa cum l-au reprezentat pictorii aceia ca diavol pe unul dintre pereții Bisericii de la Patriarhie. Sentimentul aduce mai mult a frică decât a iubire.

Pare o poveste, dar multe dintre întâmplările lui Nae Ionescu, considerat în genere ca un glumeț, au fost mai degrabă funebre și de necrezut.

Cine și-l poate imagina, de exemplu, pe Nae Ionescu stând de vorbă, cu capul plecat, cum o cerea ritualul, cu Regele Carol al II-lea, care îi zicea în glumă, „tată Noe”!, celui de care, când trecea pe holurile Universității, se ascundeau din fața lui și studenții și profesorii. Singurul, se zice, care îi făcea față, era Nicolae Iorga, cel puțin ca dimensiuni.

Și le-a vorbit Nae Ionescu studenților și despre un fel de iubire specială, nu eros, ci philia, care te poate conduce la înțelepciune, la iubirea de înțelepciune, la ceea ce Hegel considera o „dăruire de sine”. Să te dăruiești obiectului pe care îl studiezi, să te identifici cu el, aceasta înseamnă adevărata cunoaștere, căci altfel îți rămâne străin.

Și le-a vorbit și despre semnificația oriental-budistă a iubirii, cu nașterea din Sine a Totului originar și retragerea în Tot, pierderea de sine și recunoașterea în toate, ca ridicare de tip platonic pe toate treptele perfecțiunii, spre ideal și „ființa supremă”, ca sinteză a celor două „căi” ale iubirii creștine, de la Divinitate către noi și de „jos în sus”, de la noi către Dumnezeu, pe care „se fondează posibilitatea mântuirii”, a soteriei sau a salvării cum îi mai zicea Nae Ionescu.

Și le-a vorbit și despre faptul religios sau fenomenul religios, cum o să-i spună mai târziu, căci se pare că avea din tinerețe toate ideile pe care le-a dezvoltat ulterior. Faptul religios, ca și cel estetic, zicea Nae Ionescu, este de natură individuală și necesită o anumită calitate, o tonalitate psihică pentru „a trăi legătura cu Dumnezeu” (comuniștii înverșunați l-au numit „trăirist”). Or, trăirea înseamnă pasiune și suferință, renunțare și, în maniera ortodoxă, este „schimnicia” care poate să ne conducă la „amețitoarea înălțime spirituală a credinței ortodoxe, ca și la înalta ei valoare terapeutică”.

Dar aceasta înseamnă că, bolnavi fiind, și suntem bolnavi cu toții de la păcatul originar încoace, nu ne salvăm (vindecăm) numai scăpând de frică, de cea de comunism, firește, căci de cea de Dumnezeu am văzut cine o face, ci ne putem salva și prin iubire (Eros Soter), prin iubirea, tot firește, de Dumnezeu.

Nae Ionescu (1890-1940), Sursa foto – Wikipedia

S-ar putea spune însă că frica și iubirea de Dumnezeu sunt același lucru. Se zice că „frica păzește pepenii” și că de frică oamenii n-ar mai păcătui, ar trăi cu frica lui Dumnezeu, cum au făcut-o românii de câteva milenii încoace, până spre 1990, când au scăpat unii și de frica comunismului și s-au apucat să dărâme tot ce-au clădit românii de pe vremea lui Decebal și până astăzi. Credeți că, dacă i-ar învăța cineva și dragostea de Dumnezeu, s-ar apuca să reclădească România! Ei, cel puțin, așa au promis la toate alegerile…

Oricum însă rămâne reversul iubirii față de Dumnezeu, despre care vorbea Nae Ionescu, despre iubirea de „sus în jos”, de la Dumnezeu către noi.

Cunoscându-l pe Părintele Dumitru Stăniloae, care era șagunist de-al nostru, originar din Vlădenii de lângă Brașov, și care ne vorbea despre „schimnicia” ortodoxă, despre sihaștrii noștri, și zicea că, înainte de al doilea Război Mondial, erau o mulțime prin munții Ardealului și ai Moldovei, l-am întrebat cum se face de n-au ajuns și aceștia sfinți, căci din dragoste pentru Dumnezeu renunțau la viață. Și, ne-a spus Părintele, că foarte puțini, rugându-se toată viața, au ajuns să cunoască harul lui Dumnezeu. Dar atunci, ne putem întreba, de ce se mai închinau cu atâta smerenie, cum o mai fac și astăzi, atâția călugări și sihaștri? Și trebuie s-o mai spunem odată, că cine îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu-i cere și lui Dumnezeu să-l iubească pe el.