Semnarea și ratificarea Tratatului de la Trianon

Conferința de pace de la Paris – spre deosebire de toate conferințele sau congresele de pace anterioare, care luau decizii vizând împărțirea teritoriilor între statele învingătoare – a instituit o nouă concepție juridică internațională și anume, punerea la baza deciziilor sale a dreptului popoarelor la autodeterminare. Cu alte cuvinte, omul, națiunea erau factorii hotărâtori.

În acest spirit, tratatele de pace au fost elaborate de comisii de experți, fără participarea statelor interesate. Reprezentanții acestora erau invitați să prezinte memorii și documente, precum și să-și expună punctul de vedere în fața comisiilor de experți, Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru Mari Puteri (Franța, SUA, Marea Britanie, Italia) și a Consiliului Suprem Aliat. 

Toate tratatele de pace aveau o primă parte conținând Statutul Societății Națiunilor, prin care se stabileau noile reguli și norme privind relațiile internaționale, care aveau la bază rezolvarea diferendelor dintre state exclusiv pe cale pașnică.

Consiliul Suprem a stabilit ca tratatele de pace dintre Puterile Aliate și Asociate pe de o parte, și statele învinse de cealaltă parte să se semneze în palatele din preajma Parisului. Cel mai important, cu Germania, a fost iscălit la Versailles (aflat la 17 km de Paris), în Palatul construit de regele Ludovic al XIV-lea. 

Semnarea tratatului de pace între Puterile Aliate și Asociate pe de o parte și Ungaria de cealaltă parte urma să aibă loc în Palatul Marele Trianon, aflat la 7 km de Palatul de la Versailles. În palat era amenajat un muzeu, care găzduia obiecte aparținând persoanelor care și-au legat numele de această reședință regală.

Data semnării tratatului a fost fixată după mai multe amânări, ca urmare a atitudinii delegației Ungariei. La 16 mai 1920, Apponyi Albert a anunțat Consiliul Suprem că și-a dat demisia din calitatea de șef al delegației ungare, întrucât nu putea accepta tratatul în forma în care a fost redactat. Consiliul a cerut guvernului de la Budapesta să numească „urgent” delegați cu împuterniciri depline pentru semnarea tratatului de pace. După alte demersuri, Ungaria i-a desemnat pe ministrul muncii și ocrotirii sociale și pe un trimis extraordinar și ministru plenipotențiar. 

În ziua de 4 iunie 1920, diplomații care urmau să semneze tratatul au sosit la Palatul Trianon venind de la Paris. Delegațiile României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor s-au deplasat împreună, în fiecare mașină fiind câte un delegat al celor trei state, cu steagurile naționale respective, pentru a sublinia solidaritatea lor în fața Marilor Puteri și a Ungariei.

Tratatul a fost semnat în Sala Mare de Puterile Aliate și Asociate: Regatul Unit al Marii Britanii, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Franța, Italia, Japonia, Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Siam, Cehoslovacia pe de o parte, și Ungaria de cealaltă parte. 

În numele României, Tratatul de la Trianon a fost iscălit de Ion Cantacuzino – ministru de stat, și Nicolae Titulescu – fost ministru, secretar de stat. Din partea Ungariei și-au pus semnătura pe acest document Gaston de Bénard – ministrul muncii și ocrotirii sociale, și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda – trimis extraordinar și ministru plenipotențiar. 

A fost o ceremonie simplă, fără manifestații deosebite, spre deosebire de încheierea tratatului de pace cu Germania, care a fost salutată cu salve de tun, focuri de artificii și uralele mulțimii venite să asiste la acest eveniment istoric. 

Tratatul de la Trianon nu a fost un tratat de pace între România și Ungaria privind Transilvania, cum s-a acreditat în timp și cum se afirmă adesea și în prezent. Acest document a fost semnat de reprezentanții a 22 de state de pe patru continente (Europa, America, Asia și Africa) pe de o parte și Ungaria de cealaltă parte.

În cele 14 părți, 35 de secțiuni și 364 articole ale Tratatului de la Trianon nu apare cuvântul Transilvania, deoarece Conferința de pace a aplicat principiul autodeterminării naționale, problemele teritoriale fiind subordonate acestui nou concept de drept internațional. 

Răspunzând delegației maghiare, care pleda pentru menținerea integrității teritoriale a Ungariei, președintele Conferinței, Andre Millerand, preciza la 6 mai 1920: „Voința populației a fost exprimată în zilele lui octombrie și noiembrie 1918 când dubla monarhie [austro-ungară] se prăbușea și populațiile îndelung oprimate se uneau cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci”. În cazul românilor, decisivă a fost Rezoluția Adunării Naționale „a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească [Crișana, Sătmar și Maramureș] adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918”, care au decretat „unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. 

Vestea încheierii Tratatului de la Trianon a fost primită în Ungaria cu un sentiment de umilință, ca o lovitură primită din partea Marilor Puteri învingătoare și o pedeapsă aplicată pentru înfrângerea suferită în război. 

Ziua semnării tratatului, 4 iunie 1920, a fost declarată zi de doliu național: instituțiile publice, precum și toate magazinele au fost închise; în biserici s-au oficiat slujbe de implorare a Divinității pentru Națiunea Maghiară; tramvaiele și trenurile au fost oprite, ziarele au apărut cu chenar negru etc.

Parlamentul a ținut o ședință de doliu, la care președintele acestuia a declarat că toate nedreptățile făcute Ungariei „vor fi răzbunate. De teritoriile smulse ne despărțim silit, dar nu pentru totdeauna”. 

Seara, membrii Ligii pentru Apărarea Integrității Teritoriale a Ungariei au organizat o demonstrație în Budapesta împotriva guvernului care a acceptat „înjunghierea” țării.

În România decizia a fost primită cu calm, ca un act de normalitate și de dreptate istorică.

Sosirea celor doi semnatari ai Tratatului de la Trianon, Ágost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár, pe 4 iunie 1920 la Palatul Marele Trianon în Versailles. Sursa foto – Wikipedia

Ziarul „Patria”, oficios al Partidului Național Român, scria : „Noi nu vom jubila de bucurie, nici nu vom trage clopotele cu prilejul ridicării monumentului funerar la groapa Ungariei istorice, cum au făcut ungurii cu prilejul iscălirii păcii de la București [din mai 1918]. Noi mulțumim lui Dumnezeu, Armatei Române, marilor noștri Aliați, precum și bărbaților politici care au luptat pentru granița de la Apus”. 

La rândul său, Nicolae Iorga scria chiar în acea zi de 4 iunie 1920: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii […] Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-a adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința […] Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare”.

Pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Trianon era necesară ratificarea acestuia de către parlamentele celor două țări și apoi de celelalte state semnatare. 

În România, proiectul de lege, inițiat de guvernul Averescu, a fost dezbătut mai întâi în Senat în zilele de 11-16 august, după care a fost transmis Adunării Deputaților, care l-a discutat până la 26 august.

Nu au fost ședințe festive, ci unele obișnuite. Discuțiile au fost la obiect, subliniindu-se atât prevederile pozitive, cât și cele negative pentru România.

Cei care au luat cuvântul au subliniat semnificația istorică a momentului. Astfel, Gheorghe Gh. Mironescu a exprimat o „adâncă recunoștință marilor voievozi, boierilor, învățaților – cronicari, istorici, poeți – admirabilei preoțimi, vânjoasei pături țărănești, care cu toții în decursul veacurilor, luptând pe toate căile – prin războaie ori revoluțiuni contra asupritorilor sau prin mijloace pașnice au menținut idealul nostru național și au făcut posibilă ziua de astăzi”. 

La rândul său, Iuliu Maniu a declarat: „Când examinăm acest tratat nu trebuie să uităm că izvorul adevărat al unirii neamului românesc nu este acest tratat, izvorul adevărat al unirii neamului nostru este conștiința vie a neamului românesc și hotărârea sa suverană”, tratatul fiind „numai o recunoaștere internațională a unirii”.

Criticile au vizat în primul rând granița cu Ungaria, care nu corespundea cu cea recunoscută de Antantă prin Convenția politică din 4 august 1916. Aceasta a fost mutată cu 20-50 km, astfel că, în unele zone, hotarul dintre cele două țări se afla la câteva sute de metri de localități din România. Nu era granița naturală – pe Tisa și Dunărea – prevăzută în respectiva Convenție.

Foarte nemulțumiți au fost parlamentarii din Banat, care și-au exprimat „protestul energic” față de împărțirea acestuia. Au argumentat că – de-a lungul istoriei – Banatul fusese unul singur. Au protestat nu numai deputați români, ci și șvabi. Astfel deputatul Gașpar Muth a declarat, în numele „populațiunii șvăbești din Banat”, că aceasta era profund afectată de cedarea unei părți din Banat către Serbia, fapt ce afecta din punct de vedre economic, politic, moral și social această minoritate. Ca urmare, deputații bănățeni au anunțat că vor vota împotriva tratatului.

Și deputații din Maramureș s-au declarat foarte nemulțumiți de cedarea către Cehoslovacia a unei părți din acestui teritoriu istoric românesc. Deputatul D. Secelea declara, în numele maramureșenilor, că li s-a făcut „o nedreptatre istorică” și nu vor vota pentru ratificarea Tratatului de la Trianon.

Mai mulți deputați și senatori au criticat anumite articole. Între acestea, art. 191, prin care statul român era obligat să plătească pentru bunurile statului ungar rămase în Transilvania, deși acestea au fost realizată prin contribuția românilor, care au plătit impozite și taxe impuse de statul ungar. Alți deputați s-au referit la art. 199, potrivit căruia pensionarii civili și militari din fostul Regat ungar deveniți cetățeni români, erau considerați pensionari români, dar statul maghiar nu era obligat să restituie României sumele pe care aceștia le-au depus la casele de pensii din Ungaria în timpul serviciului prestat de ei.

Ministrul de externe Take Ionescu a răspuns la criticile adresate, deși el fusese cel care – la Paris – se înțelesese cu reprezentanții sârbilor și ai Consiliului Suprem Aliat pentru împărțirea Banatului, boicotându-l pe șeful delegației române, Ion I.C. Brătianu, care pleda pentru ca întregul Banat să aparțină României, așa cum se stabilise în Convenția politică din 4 august 1916. Ministrul a dat asigurări că se va înțelege cu liderii politici din Serbia și Cehoslovacia pentru unele rectificări de graniță în favoarea românilor. Evident, nimeni nu l-a crezut.

Mai mulți vorbitori și-au exprimat speranța că, după semnarea tratatului de pace, relațiile dintre România și Ungaria se vor normaliza. Ion Nistor aprecia: „suntem gata să trăim cu poporul maghiar în cele mai bune raporturi de prietenie și vecinătate”. Iuliu Maniu ținea să precizeze: „nu ducem cu noi o dușmănie față de vecinii noștri pe care soarta i-a pus lângă noi”, iar Take Ionescu declara: „Eu pricep durerile Ungariei”, care de la 20 de milioane de locuitori a ajuns la 8 milioane, iar 2,5 milioane de maghiari au rămas în afara granițelor, nu mai avea ieșire la mare, nu mai dispunea de importante resurse minerale, în special de petrol și cărbuni. Ministrul de externe aprecia că Ungaria „este o țară care are nevoie de vecini”. A concluzionat: „Odată cu ratificarea Tratatului de la Trianon, relațiile dintre noi și Ungaria vor deveni normale și, desigur, din parte-ne amicale”. 

Legea privind ratificarea Tratatului de la Trianon, a fost supusă votului secret, cu bile. La Senat s-au înregistrat 68 bile albe (pentru) și 1 neagră (împotrivă). La Adunarea Deputaților au fost 134 bile albe și 20 bile negre. Legea, semnată de regele Ferdinand la 30 august, a fost publicată în „Monitorul oficial” din 21 septembrie 1920. Documentul a fost trimis la Ministerul de Externe al Franței pentru a fi supus ratificării celorlalte state semnatare.

Ungaria a adoptat tactica tergiversării, întrucât nici guvernul, nici parlamentul nu acceptau să-și asume răspunderea ratificării Tratatului de la Trianon. Acest fapt a determinat Marile Puteri să trimită un ultimatum guvernului de la Budapesta, fapt ce a i-a determinat pe liderii maghiari să se decidă pentru ziua de 15 noiembrie.

S-a realizat, mai întâi, o înțelegere între toate grupările reprezentate în parlament pentru a acționa solidar. În comunicatul adoptat se menționa: „Impunerea ratificării păcii a umplut de tristețe pe fiecare membru al Adunării Naționale Maghiare. Deputații maghiari vor demonstra prin semne exterioare doliul Parlamentului și al Țării Ungurești, îmbrăcând în acea zi haine negre și purtând semn de doliu”. Se preciza că nici unul dintre membrii parlamentului „nu vrea să poarte responsabilitate în fața istoriei pentru actul impus ratificării”. Ca urmare, s-a decis ca Tratatul de la Trianon să nu fie discutat, ci acceptat „numai sub presiunea forțelor majore”. Au fost desemnați 60 deputați, prin tragere la sorți, care să voteze, precizându-se că „nimeni dintre membrii Adunării Naționale Maghiare nu s-a făcut vinovat și nu poartă răspunderea pentru actul ratificării”. S-a mai stabilit ca steagul național al Ungariei de pe clădirea Parlamentului să fie arborat în bernă .

În ziua de 15 noiembrie 1920, în Parlamentul Ungariei domnea o atmosferă sumbră. Deputații erau îmbrăcați în negru, ca semn de doliu. În sală se aflau doar cei 60 deputați stabiliți prin tragere la sorți, ceilalți aflându-se în galerie, alături de alți politicieni, îmbrăcați și ei în doliu.

După ce legea pentru ratificarea Tratatului de la Trianon a fost votată, cu toții parlamentarii s-au ridicat în picioare și au scandat : „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!). Apoi au jurat în cor: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare”.

La 23 martie 1921, guvernul Ungariei a depus actele necesare la Ministerul de Externe al Franței. 

După ce a fost ratificat de toate statele semnatare, Tratatul de la Trianon a intrat în vigoare la 26 iulie 1921.