Îmbogățire prin continuitate

Cu volumul intitulat În cercul marelui balans1, Nicolae Croitoru urcă încă o treaptă calitativă a scrisului său. A debutat pe tărâmul poeziei în anul 2016, după îndelungi căutări și decantări. Volumul de început se intitulează Tu ești, Doamne, om ca mine. Următoarele două cărți de versuri care s-au succedat la un an fiecare dovedeau că volumul dintâi nu a reprezentat o apariție meteorică, o vâlvătaie surprinzătoare, ci o piatră de temelie pe care s-au ridicat construcții lirice tot atât de temeinic alcătuite, tot atât de meșteșugite, definind portretul unui talent autentic, pe care doar exigența și chiar o anumită sfială neînțeleasă l-au făcut să stea multe decenii departe de „luminile rampei”. Poetul, aflat acum la cel de-al cincilea volum, cioplea și cizela cu îndrăzneală cuvântul, mergând nu o dată până la rădăcina lui expresivă, inovând și inventând „ziceri” pe care lirica noastră nu le mai cunoscuse și pe care versurile sale aveau să le împământenească în fluxul liricii autohtone.

Am relevat această trăsătură definitorie a poeziei sale deoarece ea a reținut atenția aprobativă și nedisimulată a criticilor și scriitorilor, care au zăbovit asupra volumului său de început, bucuroși că odată cu apariția acestei cărți pot saluta venirea în rândurile lor a unui confrate așteptat.

Citind cele trei volume de poezie și ultimul alcătuit din cugetări, eseuri și versuri, publicat acum, vom observa că ceea ce am putea numi spiritul inovator al poetului veghează tot timpul asupra scrisului său care, de la o carte la alta, nu a dat semne de oboseală sau repetiție.

Versurile, eseurile și cugetările lui Nicolae Croitoru transfigurează profunda neliniște existențială a unui om necontenit frământat de întrebări care nu-i dau pace și al căror ecou nu se oprește la marginile sufletului său, ci se revarsă generos asupra anonimului cititor. Fusese de mult lângă el, alături de el, dar nu-l cunoștea și, mai mult decât atât, nu bănuia că odată îi va tălmăci neliniștile sufletești.

Nicolae Croitoru nu este un scriitor monocord, și dovada o aflăm în cel de al patrulea volum al său, de proză scurtă, menit să ne ofere încă o surpriză. De astă dată nu poetul, ci prozatorul se înfățișa publicului cu pagini care atestau că scriitorul posedă o paletă bogată, aptă să redea imagini de o asprime meditativă sesizantă, să contureze în schițele și nuvelele sale destine tragice, existențiale, uneori în contratimp cu viața reală, cu lumea în care trăiau. De la reconstituirea unui început de drum încărcat de dramatism, de o tristețe care putea să deznădăjduiască orice speranță, până la translatarea în lumea visului, a fantasticului, a absurdului, a comediei bufe, totul se împletește în această frescă a lumii reînviată de Nicolae Croitoru în toată duritatea ei.

Și iată că acum, la un an doar de la apariția amintitului volum de proză scurtă, Nicolae Croitoru revine la matca scrisului cu poezia – dragostea sa dintâi –, dar și cu eseul și cugetarea pătrunzătoare. Nu putem să nu ne aducem aminte titlul unei cărți apărute în anii dintre cele două războaie: „Întoarcerea poetului la uneltele sale”. Nicolae Croitoru a abordat domenii diferite, numai atunci când a avut credința că anumite adevăruri ale existenței sociale și ale trăirilor sale sufletești se cer exteriorizate prin formulele artistice pe care le stăpânea.

De aceea volumul său de proză, dar și eseurile inserate în ultimul volum de poezie nu au însemnat nici o evadare, nici o întrerupere, „proba de foc” fiind volumul pe care-l prezentăm astăzi cititorului. Stihurile „adunate” aici atestă acea trăsătură esențială a scrisului său, și anume îmbogățirea prin continuitate. O unitate organică exprimată într-o varietate de stiluri expresive, autorul având curajul să alăture, în acest ultim volum publicat recent, entități artistice care îndeobște nu ne apar îngemănate în mod curent – eseul, poezia și cugetările. Caracterul funciarmente meditativ ideatic al versurilor sale, evident încă din cartea debutantului, reprezintă dominanta poeziei sale. Ca un poet care nu dă semne de repetare artistică sau stilistică, Nicolae Croitoru află modalități de expresie noi, adecvate mesajului pe care vrea să-l trimită oamenilor. Eseul, adică acea formă liberă de dezbatere a unor idei, a unor fenomene umane și sociale se convertește aici, fie în formula versului alb, fie în aceea a prozodiei populare. Dar relevant e faptul că niciunul dintre genuri nu-și pierde trăsăturile. Pentru că scriitorul a simțit că tumultul gândurilor sale din această perioadă își află exteriorizarea potrivită pe această cale. Înzestrarea ideatică și artistică, de a apropia și de a topi într-o formulă proprie direcții pe care nu le vedeam până acum nici cel puțin apropiate, constituie încă una dintre particularitățile personalității sale literare. Evident încă din titlul cărții de față, balansul între urcare și coborâre își află încununarea în acest volum care definește scrisul său construit pe ceea ce putem numi „echilibru între antiteze”. Zborurile imaginației sale năzuiesc spre ceea ce este „etern”, „nepătruns”, urcușul țintește „infinitul”. „Stelele”, „cerul”, „astrele” sunt reperele sufletești spre care se îndreaptă inima însetată de absolut a poetului. Ceea ce s-a observat încă de la primul volum capătă acum dimensiuni cosmice, trăirile reale se îngemănează până la contopire cu eternul.

Într-o emoționantă profesiune de credință, și-a numit volumul În cercul marelui balans, Nicolae Croitoru definindu-și lucid personalitatea lirică. Aceste trăiri de o bogăție sufletească neistovită, aceste necontenite călătorii în lumea visului, aceste aspirații către etern, această candoare pe care o cântă și nu o dată o află, conferă versurilor sale un farmec aparte, prin sinceritatea mărturisirii. De aceea nu ne vor uimi, dimpotrivă, acele poezii în care autorul, cu franchețea care îi caracterizează expresia, respinge tot ce maculează idealul ființei sale însetate de puritate, pe care îl cântă necontenit, bucuros să-l pună în lumină. Mânia „bine temperată” a poetului o aflăm în versuri ce au răsărit dintr-un suflet rănit de ceea ce vede și aude în jurul lui. Poetul a găsit de-a lungul drumului parcurs modalități estetice originale, noi, moderne, a așternut pe hârtie neașteptate împerecheri de „gânduri”, imagini menite să pună în lumină, așa cum spuneam, un univers în care trăiesc și se înfruntă stări sufletești contrastante din care învinge acea dragoste de infinit. Omul, UmanismulOmenirea sunt esențe perene ale creației poetice ale lui Nicolae Croitoru.

În cercul marelui balans, Nicolae Croitoru, Editura Niculescu, București 2020

În cercul marelui balans, Nicolae Croitoru, Editura Niculescu, București 2020

Acum, când poetul a urcat pe a cincea treaptă a prezenței sale în literatură, poate privi înapoi cu bucuria că ceea ce a început să împărtășească cititorilor săi nu a fost doar un spectaculos foc de artificii. Dimpotrivă, a urcat necontenit păstrându-și neîncetat crezul, exteriorizându-l în versuri de o îndrăzneață expresie artistică și de o profundă substanță umană. Într-o perspectivă de istorie literară, numele și opera sa de până acum se înscriu la capitolul celor care au inovat în profunzime, care de la o carte la alta au dovedit o consecvență ideatică funciară pusă în evidență cu mijloace artistice necontenit îmbogățite de un spirit neliniștit, care nu-și limitează orizontul, ci dovedește că filonul inspirației sale nu s-a secătuit. Dimpotrivă. Volumul de cugetări, eseuri și poezii „în cercul marelui balans” ne-a dat posibilitatea unor considerații retrospective asupra prezenței sale crescătoare în peisajul liricii românești.

De aceea suntem îndreptățiți să așteptăm încă un semn literar al patosului său ideatic la apropiata împlinire a trei sferturi de veac care au marcat viața tulburătoare a scriitorului Nicolae Croitoru.

NOTĂ:

1 A apărut la Editura Niculescu, sub auspiciile căreia au fost tipărite cărțile semnate de Nicolae Croitoru. Tu ești, Doamne, om ca mine – 2016, Destin etern – 2017, Flori de ață despicate – 2018, Biserica de sub salcie – 2019, ultimul cuprinzând schițe și nuvele.