Scrisul este dar și povară, adevăr ce se răsfrânge asupra condiției creatorului care poate trăi intens și plenar bucuria și durerea în imaginarul pe care-l creează, ficționalizând și transfigurând fantomele trecutului și ale amintirilor, așa cum o face Liliana Rus în noul volum, Lina*. Motoul din Jim Fergus: „Bucuria și durerea scrisului se întâlnesc atunci când reușești să-ți invoci fantomele pe hârtia unde vor trăi mereu”, are valoarea unui adagiu în care Liliana Rus se regăsește, la întâlnirea „fantomelor” proprii cu cele ale scriitorului american.

Poeta își prefațează acest volum de o precizare legară de invocarea fantomelor pe hârtia unde vor trăi mereu: „Timpul petrecut cu bunica Lina avea lărgimi și poezie”. Bunica Lina devine nu atât un personaj, cât o ipostază a ei înseși, un avatar care i-a mai trăit o dată și odată existența. Simbol și arhetip, bunica Lina este parte a unui timp cu valori aurorale – „Zile de ordine. Ceasuri de ordine”, în care toate freamătă, tresaltă, viețuiesc, toate au un sens, toate au coerența valorilor stabile, cutumiare.

Cele 40 de poezii, număr cu valențe simbolice, un soroc pentru amintire și pomenire întru viața veșnică a cântecului înfiorat, sunt grupate în trei secțiuni: Cântec pentru Lina, De lemn, de cenușă, de salcie și Lamento.

Cântec vechi pentru Lina răsfrânge ceva din frumusețea cântecelor mitizate, acele chanson de geste, întrucât bunica Lina este un fel de erou civilizator pentru copilul care începe să cunoască și să cucerească lumea. Poeziile Lilianei Rus umplu o absență. Plecarea bunicii face să răbufnească din toate cotloanele ființei momentele rememorate ale clipelor petrecute cu ea, scoase din efemeritatea duratei pentru a fi integrate eternității creației.

De teama micsandrelor, poezia care deschide volumul, aduce în prim-plan această absență: „Rămâne loc pentru lucrurile tale,/ pentru ceștile de ceai sclipitoare,/ pentru păpușile de cârpă strânse una în alta/ în timpul tunetelor”, pe care Liliana Rus o populează cu metaforele și simbolurile sale în alegorii ființiale în care prind viață casa amintirii, topos al nostalgiei, fotografiile, câmpurile verzi, micsandrele, „șopârla aurie”, toate atinse de trecerea ireversibilă – „Totul e calcinat, și ușor, și departe”, aduse la întâlnirea în virtual a dimensiunilor temporale care unesc prezentul prezentului și prezentul trecutului.

Toposul, adus în prezentul trecutului, s-a degradat și desemantizat în absența ființei care-i întreținea existența: „Un copac fără frunze este grădina de-acum,/ nicio mișcare în curte, nici vrăbii ciugulind rămășițe…/ Peste tot necunoscute și ochi fără urme de lacrimi./ Într-o cutie stau fluturi ascunși de lumină”. „Nicio umbră”, „nici soarele nu mai străbate crengile merilor”, dar totul este impregnat de prezența ei nevăzută: „Un fel de lavandă îmi umple nările,/ îmi pătrunde în piept…” Liliana Rus aude ultrasunetele misterioase și, pe urmele lui Jim Fergus, invocă fantomele pentru a le însufleți dându-le o altă viață.

Oglinzile poetei răsfrâng în cuantele lor imagini reale și virtuale, căci oglinda este, de fapt, sufletul ei, acolo unde totul trăiește „ochi în ochi”, totul are viață ce tinde spre perenitatea amintirii: „Dincolo de coaja de argint a oglinzii,/ primește, maică, perlele roșii de mălin/ și toată vibrația zilelor petercute împreună,/ eu, nescăpând din ochi fața ta,/ nasturii și găicile hainelor tale de casă,/ tu, cu privire părtinitoare și răbdare de piramidă.// Ochi în ochi, joue contre joue…// În oglindă, în apele ei încăpătoare,/ o copilă pistruiată ca mărul…”

Poeticul interferează livrescul în Cântecul sărmanei Cosette, intertext ce unește viața cea aievea cu viața ficțiunii, a iluziei, până la totala topire a limitelor: „Cântecul sărmanei Cosette se subțiază./ Tu împungi în etamine cu acul. Ceasul ticăie./ Toate sunt bine rânduite./ Toate binecuvântate de umbrele tale”.

Lumina este un laitmotiv însoțind mereu aceste secvențe care recreează clipe de neuitat. Totul este ca într-o poveste, „un copil visează”, ușile se deschid și lumea se lasă cucerită. De acest farmec inubliabil, de această superbă iluzie, Liliana Rus se îmbibă ca albina de polen, prefăcând totul în mierea poeziei: „Susurul orașului în iunie./ Cânt ca în povestea pe care o știu de la tine./ Plină și grea, lumea mă învăluie și mă include”.

„La anumite ceasuri”, luminate de aceeași binecuvântată lumină, visul plutește în spațiu „spre Mările Sudului”, și în timp, în „anii Marelui Gatsby”, anii frumoși ai tinereții bunicii, priviți prin gene înrourate. E un adevăr, poate, un paradox, fapt e că suntem mai atrași de anii bunicilor decât de cei ai părinților. Fabulosul misterios în care plutesc îi învăluie într-o aură. Sunt anii nerevelați, criptici care atrag ca un magnet, pe când anii părinților, care ne includ și pe noi de la un punct, sunt anii fanici, revelați curiozității noastre… Pentru a depăși melancolia, poeta umple acești ani cu propriile revelații, transformând cripticul într-un posibil fanic, misterul rămânând inclus: „ca o pânză subțire/ aura clipei de neatins alunecă în clinul acelei zile…” din vremea acelor „ceasuri de ordine”. Ultima poezie a ciclului, Ține-mă ascunsă, maică!, este o invocație prin care se relevă teama în fața timpului și a morții, dar și speranța într-o altă posibilă existență: „Ține-mă ascunsă în mărgeaua de sticlă (…)/ Ascunde-mă-n văluri de nuntă,/ sub cerul curat al secolului tău,/ sub ultima lui unduire.// Sunt altceva decât ei se așteaptă să fiu…/ Flori de funingine mă împung între coaste”.

În secțiunea a doua, De lemn, de cenușă, de salcie, Liliana Rus aduce chipul Linei în „proaspăta răsuflare de imnuri” pentru a resemantiza toposul. Enumerația „de lemn, de cenușă, de ciucuri, de salcie” sugerează trepte ale arderii, dar și ale transcenderii. Lumile comunică și acest fapt face posibilă întoarcerea: „Aprindeți o torță în vechea casă (…)/ și ea va întoarce spre lună frumosul ei cântec/ de lemn, de cenușă, de ciucuri, de salcie”. În toate manifestările, Lina se revelează în ceea ce a infuzat etern clipei celei repede trecătoare: „Așa a fost Lina./ Un val de pânze anonim înflorite,/ un sigiliu pe întâia mea respirație”.

Ultima poezie a ciclului, Și pe urmă, nimic, face trecerea spre ultima secțiune Lamento, un bocet pentru trecerea Linei. Absența ei lasă urme adânci. Fără ea, lumea nu mai este aceeași. Poeta se simte „dezrădăcinată”, prinsă „mereu între două lumi”, „cu ramuri sfințite de cer și de ape”, istovită „de larma desprinderii/ în care ard apusurile vremii dintâi”. Liniștea este iluzorie, „în mijlocul apelor ce mișcă mulțimile”, temerile o invadează transformând în coșmar o pace al cărei vers „se umple repede”. Timpul alunecă printre degete și poeta simte că, deși „defensivă și domesticită”, nu poate opri rostogolirea, rămânând „pradă fantasmelor nemiloase”, visând o „îndepărtată poveste”. „Sursa de liniște” rămâne o aspirație până când Liliana Rus are revelația sacrului într-o „filocalie de primăvară”, când simte că „îngerul se pogoară să tulbure apele”.

Remușcare, ultima poezie a volumului, conține un regret și o speranță: regretul trecerii și al imposibilității de a opri mersul timpului și speranța unei reconcilieri, a depășirii sentimentului copleșitor al remușcării. Luminile se sting în afară, în lume, pentru a se sprinde în interior, în sine, producând iluminarea: „S-au stins toate luminile./ În tainițele minții, remușcarea cu picioare de plumb – / puntea vie între mormintele voastre/ și strania pasivitate a noilor stăpâni”.

E o mare tristețe în acest volum de poezii ale Lilianei Rus. Totuși, ca cititor, mi-aș dori să rămân cu această lumină, căci Lina, bunica Lina, a lăsat în sufletul poetei o urmă de lumină. Iar lumina alungă întotdeauna întunericul…

* Liliana Rus, Lina, Editura Brumar, Timișoara, 2018.