Pe urmele înaintașului său Dinicu Golescu, dar extinzând spațiul călătoriei și în alte părți ale lumii, Constantin Arcu întreprinde o călătorie în America de Sud, experiența acestui itinerar parcurs în dubla lui semnificație, trăirile, sentimentele, în contratimp, uneori, sunt consemnate în cartea Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud. Jurnal de voiaj în contratimp*.

Înțelegem de obicei călătoria ca deplasare în spațiu, în locuri până atunci necunoscute, și prin timp, prin capacitatea imaginativă a pelerinului de a se proiecta în trecut sau în viitor. Timpul preferat de Constantin Arcu este prezentul, un prezent al cărui puseu tinde să-l prelungească pentru a-l fixa nu doar în propria memorie, dar și în cuvântul care rămâne și dăinuiește.

Desigur că în aceste însemnări sunt importante și locurile pe care le vizitează, în martie-aprilie 2017, în America de Sud: Argentina, Bolivia, Peru, Chile, Brazilia, celebrele Machu Pichu, Cuzco, Puno, Titicaca, Copacabana, La Paz, Santiago de Chile, Valparaiso, Buenos Aires, Rio de Janeiro, dar dincolo de aceste locuri care au exotismul lor, locuri miraculoase care ne fac să visăm ca la niște ținuturi de basm, important este călătorul. Acesta călătorește într-un spațiu necunoscut, care-l cucerește prin inedit, dar și în propriul sine, care-i prilejuiește revelația miracolului, ținându-l, în prelungiri generoase acordate de destin, într-o stare de grație. Călătoria are această dublă valență, interioară și exterioară. În spațiile pe care le străbate, el, călătorul avid de cunoaștere, se descoperă pe sine în dimensiuni, unele, nebănuite.

De aceea, această însemnare a călătoriei (mele) în America de Sud nu este o simplă relatare, nu conține doar impresii de călătorie menite a stârni invidia sau dorul de ducă al altora, ci mai mult. Călătorul este permanent în peisaj ca un observator insațiabil, dar nu detașat de spectacolul etern evanescent și miraculos al lumii. „Eu sunt o ființă rațională, o trestie gânditoare”, se autopersiflează acest pelerin, permanent răsfrânt asupra sinelui propriu. El se dedublează mereu. Există un eu accesibil celorlalți companioni, cu gesturi și comportament înscrise într-un cod acceptat ca o convenție sine qua non; există, apoi, un eu interiorizat, frământat de pornirile iraționale pe care are și tendința de a le elibera, și pe aceea de a le cenzura.

Autoironia este semnul, întotdeauna, al inteligenței. Modul în care se autopersiflează și se autoironizează în ipostaza de macho virtual apar ca modalități ale unui umor bonom care începe cu sine însuși, cu acel eu prins în capcana relației dintre aparență și esență. Năzdrăvanul care-l îndeamnă la năstrușnicii este un fel de daimonion degradat, care-l ține prizonier în sclavia instinctelor, dar și un reflex al spiritului critic cu repere în lumea pe care a lăsat-o acasă și spre care se întoarce încărcat de imagini și de trăiri generate de peisajele exoticelor locuri, dar și de peisajele lunare ale sinelui.

Sinceritatea în confesiune pare a fi muza memorialistului care-și apropriază o reflecție a lui Benjamin Disraeli: „Asemenea marilor călători văd mai mult decât îmi amintesc și îmi amintesc mai mult decât am văzut”, și alta din Antonio Muños Molina: „Ești oricine și nu ești nimeni, acela pe care îl inventezi tu sau ți-l amintești și pe care îl inventează și și-l amintesc alții, cei ce te-au cunoscut demult, în alt oraș și în altă viață, și cărora le-ai rămas în minte ca o imagine încremenită a celui ce ai fost atunci, una dintre acele fotografii uitate ce ți se par bizare și chiar îți displac când le revezi din nou după niște ani”, pentru a-și construi propriul portret, prin regăsire și răsfrângere în sistemul de gândire și reprezentare ale altora.

E un autoportret fidel în limitele autopercepției și autoreprezentării, cu lumini și zone de penumbră. Atras de spectacolul lumii necunoscute, ca și de cel al feminității, eliberat de inhibițiile, de constrângerile sociale, călătorul își acordă dreptul unei libertăți absolute într-o vacanță pe care și-o reprezintă ca absolută.

Ca un nou Ulise, Constantin Arcu se întoare în Ithaca sa, punctul de sprijin necesar pentru a visa la o altă aventură universală. Călătorul și-a revelat ambele ipostaze. Dacă, însă, călătoria în exterior s-a încheiat, cea interioară poate continua. Iar rodul acesteia, al călătoriei interioare și interiorizate, în care călătorul rememorează întâmplările, din care a reținut chiar mai mult decât a văzut…, este cartea pe care tocmai, mă gândesc, ați citit-o…

* Constantin Arcu, Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud. Jurnal de voiaj în contratimp, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018.