Nicolae Dabija – Tema pentru acasă

Poet, eseist, istoric literar, publicist și romancier din Republica Moldova, Nicolae Dabija este autorul romanului de excepție Tema pentru acasă, publicat în 2009 la Editura Princeps Edit din Iași, cu dedicația expresă a autorului: „Se dedică intelectualității basarabene din toate timpurile”.

Romanul prezintă o fascinantă poveste de dragoste desfășurată pe un fundal istoric, este o scriere despre regăsirea de sine, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată o istorie, un roman profund cu un conținut zguduitor. Citind acest roman retrăiești împreună cu protagoniștii sentimente puternice ale ființei omenești – dragostea, libertatea, durerea, ura, răbdarea, sacrificiul, tortura etc.

În Cuvântul cu rol de prefață, autorul mărturisește că geneza romanului a fost determinată de un tragic accident existențial: „Căzusem de pe o stâncă din preajma mănăstirii Țipova de lângă râul Nistru. Și atunci, în acele clipe dintre viață și moarte, iar mai exact, dintre moarte și viață, mi s-a arătat această carte: mai întâi am văzut-o − toată! – în câteva fracțiuni de secundă, apoi, pe măsură ce trecea timp, aceasta mi se dezvăluia filă cu filă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, în toată dimensiunea ei”.

Din capitolul introductiv (Orfelinatul), despre „copiii lui Stalin” din orfelinatul-închisoare Nadrecinoe, care prefigurează tragismul întregii narațiuni, aflăm că autorul cărții despre tragedia românilor din Basarabia este Mircea, fiul protagonistului Mihai Ulmu, care își rememorează existența după eliberarea din lagărul de exterminare: „Cele pe care le-am așternut pe aceste file le-am aflat de la el. Am ținut să le cunoască și alții, dat fiind faptul – iar acestea sunt cuvintele lui – că este de datoria unui om care a coborât în infern și a ieșit viu de acolo să povestească: de cum începe să vorbească, el vorbește și cu gura celora care nu mai pot să vorbească, și vede lumea și cu ochii celora care nu mai pot să o vadă; nimic din ce-a văzut el nu poate fi ascuns, nimic din ce-a sperat dânsul nu poate să nu se împlinească. Chiar și cu o întârziere de o mie de ani.”

Naratorul poartă inițial numele Ivan Ivonov-15 și, spre deosebire de ceilalți copii din orfelinat, Ivan Ivanov-15 are o taină pe care o ține ascunsă. Pe la trei-patru ani el descoperă că are tatuat ceva pe partea interioară a brațului, ulterior citind cuvântul Mircea. Își descoperă adevărata identitate abia la 13 ani, când este găsit în orfelinat de tatăl său Mihai Ulmu, profesor de limba română, arestat pentru că era „contra poporului”. Din acel moment, naratorul se desprinde de sine și devine narator obiectiv, reconstituind viața părinților săi, începând cu lecția de limba și literatura română din 1940 și până la revenirea în Poiana, după 13 ani, Mihai Ulmu având surpriza să fie așteptat de foștii săi elevi pentru a încheia ora cu „tema de acasă”.

Acțiunea propriu-zisă a romanului începe cu descrierea peisajului rural din Poiana basarabeană, într-o zi pașnică de seceriș, în timpul căreia își fac apariția amenințător tancurile sovietice („cosașii descoperă că sunt țevile unor tancuri, care înaintează greoi prin lan, uruind amenințător și pătulind cu șenilele lor spicele coapte”). În mod semnificativ, în finalul secvenței de pace relativă este inserată o dată simbolică pentru destinul Basarabiei: „Era dimineața zilei de 28 iunie anul 1940.” Este ziua istorică în care Uniunea Sovietică a dat ultimatum României pentru cedarea Basarabiei românești în 48 de ore. Iar în capitolele următoare, Lecția de literatură și Profesorul Mihai Ulmu, se relatează evenimentul care marchează destinul tragic al personajelor centrale, profesorul de literatură, care le preda elevilor săi în ultimul an de liceu numai opera eminesciană, și viitoarea absolventă a Liceului din Poiana, Maria Răzeșu. Pentru că unul dintre elevii săi, probabil, a pus la loc, peste noapte, pe peretele clasei portretul lui Eminescu, înlocuit brutal de ofițerul sovietic cu al lui Stalin, Mihai Ulmu, care își asumă fapta, este arestat ca „dușman al poporului”. Nu înainte de a propune liceenilor tema pentru acasă: „A fi om în viață este o artă sau un destin?!” În viziunea romancierului, imaginea lui Eminescu devine simbol al originii și demnității naționale. Protagonistul acțiunii împrumută trăsăturile personajelor romantice, damnate din proza eminesciană: „Ulmu era un tânăr de douăzeci și cinci de ani, de o statură zveltă și elegantă, cu un chip palid, încadrat de niște plete negre ce i se revărsau bogat pe umeri, luminat de doi ochi căprui, pe care oboseala lecturii îi făcea parcă mai adânci și a căror tristețe contrasta cu zâmbetul ironic abia schițat în colțul buzelor, zâmbet care-l însoțea pretutindeni…” După o judecată sumară și necruțătoare, profesorul de literatură română este condamnat la 25 de ani de închisoare și va fi deportat la Kolâma, în sălbăticia Siberiei.

Tema pentru acasă Nicolae Dabija Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2019

În lagărul morții de la Zarianka, deținuții politici, repartizați în celule supraaglomerate sunt supuși unui program strict de reeducare prin muncă și existență vegetativă. Numele lor este înlocuit cu un număr de înregistrare. Așa cum apare în descrierea naratorului: „Zarianka e un loc pierdut în taiga, uitat de Dumnezeu. E, de fapt, un orășel de închisori, în afara cărora locuiesc personalul și administrația.

Fiecare capitol al romanului are ca motto citate atent alese din operele lui Sofocle, Dante, Descartes, Rousseau, Dostoievski, Hölderlin, Malraux, Oscar Wilde etc., dar și extrase biblice din Evanghelia după Ioan, Cântarea Cântărilor, Facerea sau Apocalipsa, care sugerează pe scurt esența acțiunii relatate.

Motto-ul capitolului Prima zi de lagăr ales de romancier din Divina Comedie a lui Dante Alighieri („Voi care intrați aici lăsați orice speranță afară”) sugerează existența infernală la care sunt sortiți. Mihai Ulmu începe să învețe treptat lecțiile de viață carcerală adaptându-se ca un robot la truda de Sisif, încolonându-se printre „muribunzi” pentru a căra zilnic pietre imense cu roaba, percepută ca „emblemă a Gulagului.” Dar gândul evadării nu-l părăsește și în momentul aniversării zilei de naștere primește un bilet misterios unde i se indică modalitatea de evadare din temnița supravegheată cu strășnicie de paznici înarmați și câini fioroși.

În următoarele capitole ale romanului, Nicolae Dabija îmbină armonios tema condiției tragice a intelectualului basarabean cu tema iubirii pure, ca predestinare, care învinge orice obstacole. Îndrăgostită cu patimă de fostul ei profesor („Era bolnavă de Mihai Ulmu”), Maria Răzeșu pornește pe urmele lui în Siberia, sub pretextul înapoierii volumului de poezii eminesciene împrumutat la ultima lecție. Drumul istovitor spre Zarianka este un drum de inițiere al Mariei, acesta o maturizează încât ajunge să proiecteze amănunțit planul evadării omului iubit. Sacrificiul ei este pus în relief de convingerea afirmată de șefa închisorii pentru femei: „În clipa în care l-am desființat pe Dumnezeu, noi am desființat și dragostea, această prejudecată burgheză.”

Mihai Ulmu este astfel copleșit de sentimentul iubirii – nemărturisită până atunci și imposibilă. El recunoaște în copila din amintire cu înfățișare angelică ființa predestinată („Femeia pe care o căutase atât, dar care îl găsise ea. O recunoscuse”). Recunoaște, în fond, modelul din visele sale cu suport livresc, trăind intens revelația iubirii absolute: „O vedea pentru prima oară. Dar era Ea… Ea, femeia pe care o visase mereu, pe care o așteptase și o căutase în fiecare clipă a vieții lui. Semăna leit cu fata din gândurile sale, din reveriile sale, din cărțile sale. E imposibil să o mai fi întâlnit, să o mai fi văzut și să n-o fi recunoscut, își zicea. I-ar fi recunoscut numaidecât zâmbetul ei luminos, pletele negre ca noaptea, care-i flutură încontinuu chiar și atunci când nu bate vântul, i-ar fi remarcat ochii cerești, vocea ei catifelată, mersul ei ușor, mai degrabă de dans, aerul calm și senin, care-o deosebesc de toate femeile lumii.” În cele șapte zile trăite în libertate, până sunt prinși cu ajutorul câinilor-lupi, îndrăgostiții se căsătoresc ritualic în mijlocul naturii (Nuntă în taiga), regenerați prin puterea dragostei: „Sunt tineri și îndrăgostiți, și, ca lumea să fie împlinită, nu au nevoie să fie decât ei doi. Sunt rezistenți pentru că sunt împreună, sunt puternici pentru că se iubesc, sunt fericiți pentru că s-au regăsit. Se strâng în brațe și-și spun cuvinte, frânturi de vers, noime fără sens, ignorând lumea cealaltă din afara șoaptelor lor. Se țin de mână, ca și cum s-ar teme să nu se piardă unul de celălalt.”

Lumea închisorii din Siberia este prezentată în culori vii. Acolo, ne mărturisește naratorul, subzistă o mie de deținuți provenind din diferite națiuni. „Zarianka e o închisoare în închisoare. După gardurile ei, temnița continuă. Pentru că întregul arhipelag e o închisoare. Dincolo de zidurile înalte ale penitenciarelor începe un alt zid, de ceață, de întuneric, de necunoscut, gros de sute de kilometri, care continuă până la Ocean. Acesta e cel mai greu să-l străbați. Când cineva fuge din pușcărie, întregul ținut stă la pândă. Nicio tentativă de evadare nu reușește. Și totuși, în primăvară ele se întâmplă aproape săptămânal.”

Talentul de povestitor și portretist al lui Nicolae Dabija rezidă în mai multe capitole în care sunt prezentate o serie de figuri umane (și destine) desprinse din lumea multinațională a lagărului: Hrițko, „Maiestatea sa”, Dresda, Șagov, Hudici, Galin, Nekrasov, Stephan, Jorj Odesa, Părintele Ioan ș.a. Alte capitole sunt consacrate intelectualilor (reali sau ficționali) din Cercul filozofilor: academicienii Sorokin și Nemunas, prozatorul Sologub, părintele Florenski. Dintre ei se desprinde poetul-filosof Mendelstam care, împrietenindu-se cu Mihai, îl încurajează: „Dacă toate umilințele prin care vei trece nu vor izbuti să te facă om rău, asta va fi marea ta victorie.”

Povestea de dragoste dintre Maria și Mihai se intensifică. În preajma nașterii fiului lor, bărbatul plănuiește o dublă evadare pentru ca pruncul să se nască în libertate: „Un om trebuie să se nască liber. Stalinii sunt născuți în sclavie. Ca și Hitlerii. Această pecete după aceea o poartă întreaga lor viață. Iar cel mai rău caz este robul care încearcă să înrobească.” Înainte să fie prinși din nou de supraveghetori, tatăl reușește să tatueze pe brațul copilului numele de botez din mijlocul naturii, Mircea. După ce își crește copilul în lagărul-maternitate, Maria este despărțită brutal de el la împlinirea vârstei de doi ani, conform unei legi diabolice a regimului stalinist: lagărul de acest gen fiind considerat „furnizor de materie primă pentru orfelinatele din țară” și „făcea parte din politica de creare a omului nou.” Mai târziu, după ce își salvează copilul considerat mort de oficiali, Maria va fi împușcată de paznici. Moartea Mariei îl conduce pe Mihai spre gândul stăruitor al sinuciderii. Îl salvează doar sentimentul credinței creștine („încerca să ajungă la El cu gândul”) și gândul la copilul iubirii lor nețărmurite. Dar salvarea reală este determinată de moartea lui Stalin, eveniment istoric urmat de eliberarea milioanelor de deținuți din lagărele de exterminare. Reușește să-și recupereze fiul din orfelinatul lagărului datorită tatuajului cu numele lui și revine timid la viață, îndreptându-se împreună spre casa din Poiana Basarabiei. Ieșind din infernul închisorilor, Mihai Ulmu redescoperă cu ochi ingenui lumea din care fusese exclus timp de 13 ani: „Mircea se bucura de tot ce vedea: era și tatăl său un copil, numai că unul mai mare, care descoperea sau redescoperea împreună cu el realitățile noi, timpul întrerupt, viața cea din care lipsise o vreme și care trecuse pe lângă el, fără de el, în lipsa lui, fiind martor involuntar la toate uimirile, speranțele și incertitudinile de-o clipă ale acestuia.”

Interesantă este structura simetrică a romanului, acesta încheindu-se cu secvența care dă titlul cărții: elevii de odinioară, acum maturizați, răspund la tema indicată de profesor înaintea deportării în Siberia. De asemenea, se remarcă simbolistica onomastică, de sugestie eroică sau livrescă: Maria, Mihai și Mircea. Și, nu în ultimul rând, utilizarea expresivă a unor simboluri mitologice: coborârea în Infern, întoarcerea Acasă, Maica Domnului cu Pruncul („Maria și pruncul” din momentul nașterii). Nicolae Dabija își înzestrează eroii cu abilitatea de a construi din credință, speranță și chiar din oroare scări spre cerul evadării fizice și sufletești.

Romanul Tema pentru acasă este o carte plină de încărcătură emoțională, ideologică și evenimențială care nu trebuie doar citit și înțeles, ci trebuie trăit în toată splendoarea lui.

Nicolae Dabija ne oferă un roman anti-totalitarist configurat în jurul iubirii dramatice a tinerilor basarabeni, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Editorul romanului, Daniel Corbu, îl definește drept „o adevărată biblie a suferinței basarabene”. Iar scriitorul și ziaristul Mihai Sultana Vicol este de părere că „Tema pentru acasă se poate număra printre cele mai sesizante și mai fascinante creații ale literaturii de dragoste, autorul dezvăluind, totodată, lupta cu destinul într-o confruntare inegală”.

Valoarea și, implicit, succesul romanului sunt demonstrate prin cele zece ediții românești și traducerea lui în limbile: italiană, franceză, germană, americană, ungară, rusă și bulgară.

Apreciat de criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime, romanul Tema pentru acasă conține pilde și principii umane de care nu se poate face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”