În Pelerin pe Calea Luminii, Maria Filipoiu transpune în haină lirică o experiență exemplară revelată în povestea personală a relației cu Dumnezeu. Spiritualitatea învăluie în aura ei tot ce atinge poeta, lucrurile se transfigurează, invadând viața cu lumina binefăcătoare a credinței. Atitudinea poetei nu oscilează nicio clipă în afrimarea credinței. Nicio îndoială nu-i traversează sufletul, nici conștiința.
Într-o lume aflată în etapa care a proclamat teologia morții lui Dumnezeu, însoțind revolta în fața unui Dumnezeu care a părăsit creația refuzând să se reveleze și, de aceea, declarat mort după teza lui Nietzsche, idee în care se regăsește simbolic gândul luciferic al omului profan, Maria Filipoiu îmbrățișează plenar dimensiunea sacră a existenței. În profunzimile ființei sale, sălășluiește inocent spiritul acelui om arhaic, primitiv care nu avea nevoie de dovezi pentru a accepta miracolul creației, miracolul divin. Pentru Maria Filipoiu, sacrul nu este camuflat în profan. Lumina care călăuzește căutarea febrilă a absolutului divin înseamnă acceptarea sacrului ca permanentă hierofanie și teofanie. Aceste revelații pun sufletul însetat de plenitudinea veșniciei în armonia creației, îl transcend, depășind clipa secularizată, profană. Omul are, astfel, șansa de a intra în vibrația înaltă a spiritului pentru comuniunea de taină cu Domnul. Gândul devine rugăciune, iar clipele profane, despre care Victor Hugo spunea: „Sunt clipe în care oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi”, depășite, înțelegând, în esența lor, ritmurile decelate și intuite de Maica Tereza: „Rodul liniștii este rugăciunea./ Rodul rugăciunii este credința./ Rodul credinței este iubirea./ Rodul iubirii este bucuria de a fi de folos./ Rodul bucuriei de a fi de folos este pacea”. Totul capătă un sens.
În durata decupată în timpul ce i s-a dat, omul este un pelerin aflat pe drumul destinului său în căutarea luminii lui Dumnezeu, îndreptat spre perfecțiunea absolută, condiție sine qua non a regăsirii de sine. Aflarea din vreme a drumului este esențială, căci, așa cum spune Lewis Caroll – „Dacă o iei pe oriunde, s-ar putea să greșești”. S-ar spune că Maria Filipoiu nu admite posibilitatea unei greșeli; ea crede că aceasta poate fi evitată pentru a nu deveni păcat. Limpezimea sufletului său respinge întortochelile sufletului omenesc apăsat, dostoievskian, de patimi grele. Credința singură ferește de aceste apostazii, iar poezia ei este o pledoarie în sensul aflării din vreme a drumului bun, călăuzit și învăluit de lumina sfântă.
Obsesia luminii care apare ca laitmotiv poate da o idee despre febrilitatea acestei căutări care începe printr-o reflectare în interior a lumii celei aievea. În tripla relație cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu, accentul cade pe relația cu Dumnezeu, poeta fiind convinsă că omul trebuie să-L caute, că ușa care-i desparte are, ca-n reprezentrea iconografică românească, mâner doar în partea omului. Aflându-l, omul are șansa de a se înveșnici, de a cunoaște Fericirile: „Ferice de cei flămânzi și însetați de neprihănire, căci ei vor fi ascultați!/ Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!/ Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!/ Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!”
În pelerinajul lui pe Calea Luminii, a credinței, așadar, a aflării lui Dumnezeu în aura Lui de lumină, acest pelerin obosit, poate, sau neobosit, desigur, va cunoaște binecuvântarea, odată cu revelația înțelegerii faptului că nu L-ar fi găsit dacă nu L-ar fi aflat. Poeta însăși se definește ca un pelerin pe Calea Luminii: „Pe Calea Luminii, Doamne Iisuse/ Voi veni să-mi dai binecuvântare/ Pe creștetul troienit de ninsoare,/ Că primăverile îmi sunt apuse…”, scriind, în semn de mulțumire, un „sonet de binecuvântare”.
Scriitorul, ipostază a creatorului, este un instrument al Domnului, având un rol creator, repetând, astfel, demiurgic, gestul inițial al desprinderii, al separării luminii din haos, a ființei din neființă, a timpului din netimp: „Eu nu pot fi poet prin legea firii,/ Când scriu ce îmi dictează conștiința./ A Creatorului este voința,/ Pe file să-mi așez rodul gândirii”. Creația poetei este modul ei înseși de a-și manifesta recunoștința: „De poezie mi-am legat credința/ Și-am pus-o în lăcașul mânăstirii/ Cu gândul scris pe lacrima privirii,/ Să-mi vadă Dumnezeu recunoștința.// În spic de gând se răscoace prescură,/ Când lacrima umple condeiul de tuș/ Pentru cuvântul din Sfânta Scriptură.// Voi duce ofrande-n mâinile căuș/ Din raza minții, ce-n ochi lasă zgură,/ Divinității, pe-al Golgotei urcuș”.
Versurile Mariei Filipoiu sunt concrete, clare, cu limpezimi aurorale, mesajul desprinzându-se în frazări luminoase ca-n picturile naive, pentru ca cititorul, cel care împărtășește cu poeta același miracol, să se regăsească în lumina binefăcătoare și eliberatoare a credinței.
Scriindu-și confesiunile în ritmurile sonetului, care-i impun măsură, echilibru, rigoare, Maria Filipoiu nu urmărește să facă prozeliți, să smulgă suflete din gheena păcatului. Singura ei preocupare este de a se mărturisi pe sine, cu o solemnitate naturală, în febrilitatea acestei căutări care-i transcende viața și-i revelează sensul călăuzitor. Uneori, fraza poetică are întortocheri arhaice și arhaizante, creând o muzicalitate sugestivă ca un ecou de intonații bizantine, reverberații presupuse ale sufletului omului arhaic, primitiv, pe care Mircea Eliade îl considera superior, spiritualicește, omului modern, secătuit de tirania rațiunii. Instalat în miracol, omul primitiv nu are nevoie de rațiune pentru a accepta miracolul existenței, căci el acceptă taina acelui ta twam asi, Unul este Totul, Totul este Unul, reunind, în simplitatea Treimii, Inteligența, Puterea și Iubirea, reprezentate simbolic de Dumnezeu, Duhul Sfânt și Iisus.
Starea poetică a poeziei Mariei Filipoiu este starea de rugăciune în comuniunea absolută cu sufletul universal, absolut și etern. Este starea care înțelege necesitatea recunoștinței, mod al sufletului de a intra în vibrația gratitudinii semnificante. De aceea, ultima poezie, Mulțumire, închide bucla aventurii spiritului, prelungind ecoul lirismului în sufletului unui alt virtual pelerin pe Calea Luminii.
Viața nu este doar o călătorie prin Valea Plângerii, ci șansa de a accede la Lumina dintâi a Creatorului, prin taina Cuvântului întrupat în metafore revelatorii. Este concluzia spre care ne conduce poeta Maria Filipoiu.
Comentarii recente