Prefațând noul volum de poezii al lui Nicolae Rotaru, Pegas fără poet. Câini de bazalt, al 114-lea din cariera scriitoricească, Dinu Săraru găsește în metaforele sale o atmosferă calmă, caldă, prietenos învăluitoare, într-o poezie ce cultivă „cu delicatețe”, „o fermecătoare imagine a unei lumi sustrasă inspirat bombardamentelor zgomotoase ale vieții trepidante”, lume atinsă de „stridențe și zbucium”. Poezia își creează un spațiu al ei în care funcționează alte legi, legile esteticului.
Departe de aceste stridențe și zgomote, Nicolae Rotaru ajunge la armoniile liricului, aducând în balanța poeziei teme diverse străbătute, cum spune prefațatorul său, de „irizări ironice”, de „replici tăioase” și de „trimiteri satirice”, toate demonstrând că poetul este pregătit „să se dueleze” cu ideile și imaginile artistice într-o notă a eleganței stilistice și a fiorului estetic.
Alegând în titlu ca metaforă purtătoare de sens și de gând înaripat, pe miticul Pegas, fiu al lui Poseidon și al gorgonei Medusa, pe care Perseu l-a eliberat, ucigând-i mama, din gâtul însângerat al căreia a țâșnit împreună cu fratele său Chrysaor, Nicolae Rotaru îl așază într-o relație de contiguitate cu volumul din 2017, Poet fără Pegas (La masa muzelor). Din jocul de cuvinte al titlurilor, se relevă modul propriu de a metaforiza relația poetului cu inspirația. Desigur, creatorul este prins între slova de foc și slova făurită, așa cum, în imaginația febricitantă a lui Nicolae Rotaru se află într-o relație misterioasă poetul fără Pegas și Pegasul fără poet, deși sunt poeți, precum Paul Valéry, care resping inspirația, mizând totul pe flerul, pe capacitatea directă a creatorului de a avea acces la metaforă, la simbol, la idee.
Invocația către Pegas, Către Pegas, este a unui poet atins de trecere și de semnele destrămării biologice. Miticul cal înaripat, simbol al operei, al întregii sale opere cu „desagi plini”, devine imaginea operei pe care poetul o lasă, ca Tudor Arghezi, moștenire generațiilor următoare pentru a însemna „drumul lumii cu lumini”.
O temă importantă a volumului este aceea patriotică, temă cu atât mai surprinzătoare cu cât este mai ignorată și izgonită de alții. La centenar, poetul își simte inima vibrând, patria însumând, în sens originar, imaginea părinților, acei patres, mama și tata, care reprezintă pentru fiecare un punctum saliens generând înscrierea în propria durată, întru realizarea propriului destin.
Cele două părți ale volumului, Prima jumătate (Tânăr fără tată) și A doua jumătate (Adult fără mamă), dezvăluie/dezvoltă, prin imagini ale simbolismului anotimpurilor, ideea trecerii și petrecerii în timp a generațiilor, într-o atmosferă lirică, învăluitoare caldă și calmă, atinsă de nostalgia înțelegerii mecanismelor vieții, a ciclicității eterne.
Poetul, „fiu de țară”, își scrie propria hartă, conturând pentru țara „de țări române”, spațiul geografic ce reunește, în sincronie, „Ardeal, Dobroge, Moldovă (…)/ Valahie, Bucovină”, și pe cel interior, în diacronie, al istoriei, „De la Decebal și Mircea/ Vlad, Iancu, Ștefan și Mihai”, făuritorii de „patrie de țări străbune”, de „meleag strămoșesc de-un grai”. Tonul este cel din Doina lui Mihai Eminescu, fără, însă, vizionarismul aceluia, însă cu aceeași inimă grea dată de sentimentul copleșitor al patriei amenințate.
Traversând anotimpurile anului și ale vieții, Nicolae Rotaru se simte permanent în contact cu sufletul pământului patriei, „înconjurat”, „ca o insulă de ape”, de brațele ei înălțate într-un elan ce aspiră spre armonizarea tuturor antinomiilor „realismului precar”. Autopersiflându-se: „Îmi sunt și cauză și efect/ Îmi sunt sursă și beneficiar”, poetul se simte, în raport cu iarna realității românești, „regat învins”, singur și precar, dar împărat al universului său imaginar, unde imaginea patriei se purifică prin răsfrângere în apele eterne ale sufletului: „Mă tot străduiesc să-mi conving sufletul/ S-accepte să nască o nouă primăvară,/ Că iarna și-a tocit de tot umbletul,/ De-atât așteptat în omăt și afară.// Cresc în mine troiene de verde viu,/ Când merg în urma cohortelor de arome,/ Nu e niciodată, cred, prea târziu,/ Să fiu împăratul unei asemenea Rome”.
Imaginile prezentului sunt prinse în penița subțire, dar caustică a ironiei, în linii în care realismul artei concurează realismul realității, protestele cetății prelungindu-se în protestul poetului față de nonsentimente – ură, incomunicare, idiosincrazii, trădări: „Au ieșit și strigă, deșănțat, în stradă/ Garda veche și, ca ea, tânăra gardă,/ Nu-s Napoleon și Furmanov să vadă,/ Ce închipuiri umane fac paradă…(…)// Agora e clocot, un vulcan activ,/ Sub căuș cu stele fierb cohorte siv,/ Pe cer trec lungi turme cu incert motiv,/ Ia lava umană curge maladiv”.
Amenințată de această iarnă a sentimentelor, a speranțelor înghețate, patria poetului suferă de absența unui orizont al speranței în mai bine: „Primăvara nu mai vrea să vină…”, „Îngropat în cuvinte/ pământoase”, poetul înregistrează ca un seismograf imaginile prezentului – ca „specatcol de noapte”, „manifest de piață” și, pe ecranul interior al sufletului, le răsfrânge, pentru a le contrapune, în imaginile unei primăveri care, acum o sută de ani, a permis înfăptuirea marelui vis al națiunii. Indirect, prin intermediul acestor gânduri subtile, Nicolae Rotaru sugerează speranța într-o astfel de primăvară care să-i dea bucuria copleșitoare de „soldat victorios”. Dezghețul de primăvară la care visează poetul ar fi împlinirea unui alt vis, visul unei democrații autentice, fără inserții de vis rusesc sau american, fără, așadar, impulsuri din afară, democrație care să permită apariția unei lumi în care libertatea și independența individului/colectivității să fie exclusiv decizia națiunii.
Destinul poetului se justifică prin relația cu pământul patriei și cu patria de cuvinte. De aceea, poetul își simte sufletul „rob pe plantația/ de vise nedate pe rod”; acest suflet „saturat de viață și seve” curge în lumina speranței, a gândului dezmărginit. Libertatea este laitmotivul volumului, apărând totdeauna în imaginarul liric al poetului. Gândurile, „slobode și jucăușe”, sunt „gânduri veghetoare” din grădina cu „răsaduri cenușii”, care strânse „la tâmpla altei poezii” trec din imaterialitatea gândului în materialitatea imponderabilă a poeziei.
Când meditează „la rece”, Nicolae Rotaru are toate motivele să constate pesimist răceala „decorului sinistru”, „și dincolo, și dincoace de Nistru”, ambele teritorii românești fiind stăpânite de o iarnă a istoriei. Cu această constatare, poetul deschide cutia Pandorei. Din ies toate necazurile și suferințele poporului român la care au contribuit, într-o măsură covârșitoare, alții. Acum, Nicolae Rotaru devine un poeta vates, un poet al cetății, preluând un ideal și vorbind în numele tuturor: „Mai marii lumii, după a lor toane,/ Ne-mbogățesc răceala cu frisoane,/ Luându-ne din drepturi primăvara/ C-un plebiscit giugiuc via Ankara…// Dar ei, acei mai mari, nu mai insist,/ N-au auzit de România și #Rezist!/ Așa încât, ca bard, intrat în joc,/ I-avertizez pe toți: Luați-o din loc!// Nu mai stârniți prin fel de fel de spații,/ Zâzanii, încordare și migrații,/ Certând cu bombe-mamă și rachete-tată,/ Popoare-prunci din stirpe-adevărată”. El este un pacifist, în numele unei păci universale, exprimându-și vrerea: „Vreau ca-ntre harașo și okay,/ Să fie pace, să rostim gan-bei,/ Ciocnind paharul și trăind frumos/ Sub semnul sfânt din țara lui Hristos…”
Sub corole de mai, în lumina unei dulci primăveri, Nicolae Rotaru pictează tablouri delicate de primăvară în care „seninul cer” e traversat de „fluturi albi”, „pictați pe aripi cu rubin”, de „petale roz”. „Ca-ntr-un păinjeniș pieziș”, totul este sub domnia frumosului, a armoniei universale, a păcii. Este primăvara pe care poetul o visează pentru patria sa și a strămoșilor săi.

Pegas fără poet
Nicolae Rotaru
Editura Contrast, București, 2018

Imaginea părinților – tata și mama – se asociază imaginii patriei. Patriotismul sugerat de versurile lui Nicolae Rotaru nu are stridențele, nici emfaza demagogilor. El pornește din sufletul însetat de frumusețe al poetului care a înțeles că viața omului nu este motivată doar prin biologie, ci, mai ales, prin apartenența la un vis comun, la istorie și la mit. În acest orizont, absența poetului este doar aparentă, topită în absența cea mare a colectivității: „Continui să ascult cum iarăși se-nserează/ Sub pleoapa plânsă drumul rămâne și durează”. În acest orizont, poetul poate visa o idilă cu lumina lină a lumii. În lumina aceasta strălucitoare își află Nicolae Rotaru așteptările, visurile, dimpreună cu o întreagă lume de ființe și obiecte, martore ale destinului său. În această lumină, trebuie să ne imaginăm chiar înmormântarea mamei, într-o litanie tulburătoare, atinsă de sinceritatea emoției: „S-a-mbrăcat în doliu Valea Seacă/ Albul a-nnegrit în rece-andrea,/ O nonagenară astăzi pleacă/ Și aceasta este mama mea.// Ea îmi pare-o moartă de zăpadă,/ Alb sicriu o-ncape ș-are părul alb…”
Poeziile lui Nicolae Rotaru au fragranța sincerității, imaginarul poetic construindu-se în/din chiar interioritatea profundă a poetului, acolo unde se află imaginea părinților și cea a patriei, reunite în dimensiunea iubirii și a disponibilității sale pentru iubire. Pegasul și-a redobândit, astfel, și poetul și visurile…