Drumul meu cu Irene (continuare)

Din vecini se auzi un cocoș dement ce parcă ținea morțiș să trezească tot cartierul. Pe timpuri avusesem și noi unul fălos din cale afara, dar într-o buna zi a dispărut prin curte, iar când am întrebat-o pe mama unde este, ea a lăsat capul în jos și mi-a spus:

— Probabil că s-a săturat de noi și a plecat în lumea largă.

Frumos mai mințeau cei de pe vremea mea, dar aveau și pe cine, pentru că mi-a trebuit mult timp până să înțeleg de ce supa din ziua aceea fusese atât de gustoasă. 

Irene deschise ochii, lăsând lumina să pătrundă cu brutalitate în mințile noastre încă amorțite, și în acel moment am realizat că în sfârșit, după foarte mult timp, dormisem o noapte întreagă fără a mă trezi din ceas în ceas. Se duse pe bâjbâite în baie și, după ce se spălă ca o pisică, își trecu pieptenele prin păr fără nici măcar a se uita în oglindă. Apoi, tot pe bâjbâite, se întoarse în camera ei și, privind cu poftă patul desfăcut, șopti ca pentru sine: 

— Ce bine ar fi să mai pot dormi puțin…

Cu gesturi nesigure, îmbrăcă uniforma aceea oribilă ce părea mai degrabă un șorț de mulgătoare decât o ținută de școală, iar materialul aspru din care era făcut reuși să mă zgârie chiar și pe mine. „Unde era rochița mea de organză albă, cu guleraș de dantelă englezească? Unde erau pantofiorii mei de piele întoarsă, făcuți pe comandă la atelierul «Chez Dimitrie» de pe Calea Victoriei?” m-am întrebat și întâmplător am oftat în același timp cu Irene.

Era foarte devreme și, chiar dacă soarele blând de aprilie se desfășura pe cer în toată splendoarea lui, aerul rece al dimineții o scutură atât de bine încât începu să meargă din ce în ce mai repede, însă numai după câțiva pași se opri brusc și se uită în sus. Deasupra ei, în teiul ce se pregătea să înflorească, o mierlă piuia de îți era mai mare dragul. „Ce drăguță este și ce frumos cântă”, gândirăm amândouă în același timp, iar când am realizat că datorită simțurilor ei nealterate aveam o nouă șansă de a aprecia justa valoare a ființelor și a lucrurilor pe lângă care trecusem nepăsătoare atâta amar de vreme, am simțit cum fericirea mă copleșește.

O mai privi puțin, își reluă mersul ștrengăresc și deodată, parcă inspirată de micuța pasăre, cea mica începu să cânte:

— Hai, Lily, hai, Lily… 

Se opri îngândurată și se încruntă.

— Hai, Lily, hai, Lily… încercă iarăși să-și aducă aminte cuvintele.

Eram destul de confuză, dar ca prin minune am revăzut chipul actriței Leslie Caron, din celebrul film Lily, drept care am zâmbit cu nostalgie și, în surdină, am început să fredonez refrenul:

— Hai, Lily, hai, Lily, hailo…

Irene își trase o palmă peste frunte, făcându-mă să tresar, și apoi o luă la fugă, cântând în gura mare:

— Hai, Lily, hai, Lily, hailo.

Am remarcat cu mare satisfacție că, spre deosebire de mine, avea voce frumoasă și, în ritmul acelei melodii, pe care nici nu bănuiam că o știa o copilă de-o șchioapă, ajunse repede în intersecția în mijlocul căreia se afla bisericuța Sfântul Elefterie. Deși școala era foarte aproape, în loc să își continue drumul, Irene se opri, iar curiozitatea o conduse direct la intrare. Eu uitasem complet că trupul meu inert încă zăcea pe catafalc, dar ea nu uitase, și am simțit că dorea să mă mai vadă o dată. Întinse timid mâna spre clanță, însă chiar înainte de a o atinge, ușa se deschise brusc și, rând pe rând, din biserică ieșiră mai multe persoane ce vorbeau în șoaptă.

Cea mica îi studie pe fiecare în parte și, după ce le aruncă o privire de ansamblu, se întrebă absolut legitim:

— Oare ce fac toți aceștia aici, la ora asta?

Prin ochii ei mi-am revăzut cele câteva resturi de familie și prieteni care, grăbiți să scape definitiv de mine, veniseră cu noaptea în cap, vezi, Doamne, să mă conducă pe ultimul drum. 

— Măi, fetițo, se auzi vocea hodorogită a Tamarei, nevasta vărului meu, Matei. Tu nu ai altă treabă decât să stai aici și să ne încurci? Hai, du-te la școală!

Irene nici nu o băgă în seamă, însă mie tare îmi veni s-o întreb: 

— Măi, cucoană, de ce îmi porți bijuteriile pe care nici măcar nu ți le-am lăsat ție?

Cea mică o ignoră în continuare și, după ce se uită la colierul de perle gris petrecut de două ori pe gâtul ei gros de bulgăroaică, începu să râdă, iar Tamara, ca orice vinovat prins cu mâța în sac, se enervă și țipă la ea:

— Ce te holbezi așa? Hai, pleacă de aici!

— Las-o dragă în pace, se auzi vocea de conservă goală rostogolită pe scări a fiicei sale Iulia, pe degetele căreia străluceau cu putere diamantele pe care le primisem de la mama când împlinisem douăzeci de ani.

Era cât se poate de evident că nici una dintre ele nu ținuse cont de testamentul meu pe care în mod sigur îl găsiseră înaintea celorlalți și, după ce îl arseseră, luaseră tot ce mai aveam. Tablourile, covoarele, bijuteriile… Oricum, acele lucruri nu mă făcuseră niciodată fericită, iar în noul meu destin nici măcar nu-mi mai păsa de ele.

Irene se îndepărtă, dar, înainte de a traversa strada, le mai aruncă o privire celor două pupeze, iar eu, văzându-le prin prisma inocenței, am înțeles că îmi îmbâcsisem viața acceptând în jurul meu personaje dintre cele mai îndoielnice. Îmi părea nespus de rău, dar era prea târziu să mai pot face ceva, mult prea târziu… și dintr-o dată, parcă pentru a mă răzbuna, cea mică spuse printre dinți:

— Prefăcutelor.

În fața evidenței am început să râd în hohote, recunoscând în același timp că o școlărită era mult mai deșteaptă decât fusesem eu vreodată și, chiar dacă aș fi dorit să prelungesc acel moment hilar, eternul clopoțel sună strident și amândouă, fericite că scăpasem de clica aceea de voaluri și pălării colorate artificial în negru, ne-am avântat spre intrarea în scoală, cântând la unison:

— Hai, Lily, hai, Lily, hailo…

După o luptă corp la corp, cu sute de copii, dusă pe o scara neîncăpătoare, Irene reuși cu chiu, cu vai să ajungă în clasă. Era un vacarm de nedescris și pentru o clipă m-am întrebat:

— Cum, Doamne, iartă-mă, erau lăsați de capul lor? 

Dintr-o dată ușa se deschise zgomotos și o femeie între două vârste își făcu apariția cu o atitudine atât de impunătoare încât toți elevii tăcură mâlc și luară poziția de drepți.

— Bună ziua, spuse ea, aruncându-le o privire nejustificat de bănuitoare. 

— Bună ziua, tovarășa profesoară, răspunseră cei mici cu vocile tremurânde. 

— Cine nu și-a făcut temele?, întrebă în mod absurd tovarășa, privindu-i ca pe niște posibili infractori și, pentru că nimeni nu spuse nimic, trânti un ditamai catalogul pe un dulap ce ținea locul unei catedre, iar când se așeză pe un scaun, încleiat în bătaie de joc, iar acesta scârțâi jalnic sub greutatea ei excesivă, se enervă tot pe copii și strigă ca o apucată:

— Liniște! 

Încercând să-și găsească o poziție cât de cât umană în băncile ce păreau niște adevărate capcane, copiii se foiau zgomotos, iar tovarășa, parcă dorind să le arate ce sunt bunele maniere, își linse tacticos degetele și începu să răsfoiască catastiful. Apoi, deși nu se auzea nici un zgomot, țipă iarăși:

— Liniște!, și pe urmă începu să-i strige pe fiecare pe nume.

N-am înțeles de ce proceda așa pentru că toate locurile ocupate demonstrau fără nici un dubiu că toți erau prezenți, dar, în sfârșit, poate că acelea erau noile metode pedagogice și eu eram cea depășită.

— Astăzi nu ascult pe nimeni, spuse ea și după câteva clipe de suspans adăugă, rânjind, pentru că vă voi explica ce este o ecuație. 

După ce auziră prima parte a frazei, toți copiii răsuflară ușurați, iar eu, înțelegând că tovarășa era profesoară de matematică, m-am retras umilă în colțul necunoașterii. Nu-mi plăcuse niciodată această materie și în nici un caz nu doream să-mi aduc aminte de chinurile prin care trecusem ca să obțin un calificativ suficient încât să trec clasele, așa că am oftat plictisită și am așteptat sfârșitul orei de curs.

Cea mică se cufundă în tainele ecuațiilor, iar pentru că pe tabla neagră și, vorba marelui poet George Topârceanu, „banală ca o cioară”, cifre și semne de-a dreptul cabalistice începură să se înșire fără nici o noimă pentru mine, m-am lăsat în voia sorții și, spre norocul meu, m-am trezit mergând pe unul dintre coridoarele pensionului „Choisy-Mangaru”, unde urmam cursul primar. Eram multe fete și toate ne întreceam în bune maniere, dar nici nu se putea altfel pentru că supraveghetoarele noastre erau niște zbiri și dacă numai una dintre noi ar fi făcut cea mai mică greșeală am fi fost toate aspru pedepsite. Așa că, împreună cu bună mea colegă de clasă, fiica generalului Gherman, ne controlam postura și pășeam cu grijă în stil englezesc.

— Mademoiselle, se auzi din spate vocea unei zgripțuroaice deghizată în pedagog, faites attention à votre manières.

Amândouă am înțepenit, întrebându-ne pe bună dreptate ce făcusem. De fapt, știam că nu făcusem nimic, dar datoria ei era să ne aducă aminte că eram permanent ținute sub observație. La vremea aceea o urâsem din tot sufleul, însă, după ce am văzut debandada din școala Irenei și spinările încovoiate ale copiilor, mi-am reconsiderat părerea și am apreciat-o așa cum s-ar fi cuvenit să o fac și la timpul respectiv, drept care i-am zâmbit recunoscătoare și, înainte de a intra în splendida mea clasă ce mirosea a lemn de trandafir…, clopoțelul sună, iar Irene se ridică brusc în picioare.

Spre bucuria tuturor, tovarășa plecă în trombă din clasă, iar când trânti cu putere ușa în urma ei, cea mică începu să fugărească un băiețel care striga în gura mare:

— Irene este o proastă, Irene este o proastă. 

Următoarele ore de curs se petrecură cam în aceeași atmosferă rigidă și la sfârșit, după ce își strânse toate catrafusele, Irene plecă bucuroasă spre casă. Era deja ora prânzului și o foame de lup puse stăpânire pe ea:

— Am uitat pachetul cu mâncare, își aduse aminte deodată. Mă omoară bunică-mea. Îl căută frenetic prin ghiozdan, iar după ce îl găsi mototolit și murdar de cerneală, ezită o clipă și apoi îl așeză cu grijă la rădăcina unui copac:

— Poate îl va manca un câine vagabond, gândi ea cu vădită compasiune și plecă în fugă. Alergă pana în dreptul ușii larg deschise a bisericuței și, văzând că nu mai eram acolo, spuse cu tristețe:

— Nu o să o mai văd niciodată…

Oftă adânc și își continua drumul, iar când am gustat din lacrima izvorâtă din cel mai ascuns loc al sufletului ei imaculat, am voit să-i spun că nu o părăsisem și, mai mult decât atât, aș fi dat orice s-o pot îmbrățișa, dar, din păcate, deși eram atât de aproape de ea, distanța dintre noi părea incomensurabilă. 

Ca în orice altă zi de primăvară, vremea se schimbă brusc și nu-mi plăcu deloc pentru că nu uitasem că, într-un an ca oricare altul, din cauza unei ploi venite din senin, mă îmbolnăvisem atât de rău încât ai mei crezuseră că nu voi răzbi. Pe vremea aceea nu existau antibiotice și norocul meu venise din partea coanei Frosa, moașa cartierului, care, după ce o noapte întreagă îmi pusese ventuze și mă învelise în cearceafuri îmbibate în apă cu oțet, spre dimineață, își puse mâinile în șold și îmi spuse victorioasă:

— De data asta ai scăpat, dar ai de grijă ca de acum încolo să nu mai umbli dezbrăcată. Că doar nu te alege nimeni la vârsta asta. 

Irene își acoperi capul cu ghiozdanul și o luă la fugă. Ploua din ce în ce mai tare și, pentru că m-am speriat că urma să treacă prin ce trecusem eu, mi-am adunat toate forțele și am încercat să o împing de la spate. Fără să mai admire florile și nici să mai audă mierlele cântând, alergă până la colțul străzii unde, spre marea ei bucurie, se întâlni cu bunică-sa, care îi ieșise în întâmpinare cu o umbrelă ce părea că trecuse printr-un taifun.

— Hai, mamă, repede să nu te uzi, spuse ea, încovoindu-se pentru a o proteja cu trupul ei costeliv.

Irene începu să râdă și se lipi de ea, iar acea apropiere a declanșat în mine o compasiune imensă pentru femeia ce emana suferințe adânc ascunse.

În pofida tuturor strădaniilor, cele două ajunseră acasă ude leoarcă și bunica-sa se grăbi să-i tragă un frecuș pe cinste cu un prosop galben ce mirosea puternic a pelin. 

— Mai sunt gogoși?, întrebă cea mică cu vocea sacadată de mișcările energice ale bunică-sii.

— M-ai înnebunit cu gogoșile alea, răspunse ea, mai sunt, dar nu-ți dau pana nu mănânci ce am gătit. 

— Hai, măi, Buni, se tângui ea, iar în acel moment am fost sigură că va ceda și o va lăsă să mănânce mai întâi o gogoașă, pentru că așa fac întotdeauna bunicile. 

A mea, de exemplu, mi-ar fi dat și luna de pe cer, dar noroc că mama o mai ponderase, din când în când, explicându-i că nu era sănătos să-mi facă toate mendrele, nici pentru mine și nici pentru cei din jurul meu.  

— Răsfățații pot avea mari surprize, pentru că niciodată nu știi ce îți rezervă viața, mă avertizase ea de nenumărate ori și chiar dacă la vremea respectivă nu înțelesesem mare lucru, pe măsură ce înaintasem în vârstă vorbele ei îmi reveniseră în minte în urma fiecărui eșec.

Dar pe noul drum pe care mă aflam vedeam lucrurile din cu totul alta perspectivă și deodată mi-a trecut prin gând că: Dacă Irene ar fi fost fiica mea, aș fi avut grijă de ea ca de o păpușă din porțelan de Saxa. Un fior mi-a străbătut întreaga existență și, de teama că cel mai mare regret al vieții mele avea să mă cuprindă iarăși în brațele lui perfide, m-am furișat într-un loc luminos al sufletului ei de copil și am încercat să mă detașez de trecut. 

— Irene, Irene, se auzi glasul inconfundabil al maică-sii, ești gata?

— Sunt gata, mamă, răspunse ea cu gura plină. Sunt gata.

De abia intrată în casă, cu o energie ce friza nebunia, femeia pe care începusem deja să o invidiez se repezi la oala cu mâncare și, după ce înfulecă ca o disperată, se duse val-vârtej în baie. În câteva minute ieși mai boită ca niciodată, iar Irene, după ce lăsă capul în jos jenată, îi aruncă o privire tristă bunică-sii. Merse în camera ei și de sub pat, acolo unde îl aruncase cu o zi înainte, își luă săculețul cu poante și apoi plecă fără nici o urmă de entuziasm. 

Ieșise iarăși soarele și mierlele cântau de zor, dar pentru că de această dată sufletul nu-i mai vibră deloc, insensibilitatea ei îmi tulbură puțin apele. 

— De abia aștept să te văd dansând pe scena Operei, spuse mă-sa cu un rânjet larg care îi scoase în evidență dinții pătați de ruj.

— Pe scena Operei? Ce să căutăm acolo?, m-am întrebat contrariată, dar, chiar înainte de a găsi singură răspunsul, Irene, mă lămuri:

— Sper să mă descurc și să-mi pot duce până la capăt rolul.

Maică-sa se opri, o prinse de mână și, după ce o zgudui bine de tot, se răsti la ea, sau mai bine zis continuă, ca de obicei, să o agreseze verbal:

— Cum adică să nu te descurci? Ce, ești proastă? Să nu-mi spui că fata lui madam Anghel, care de abia așteaptă să-ți ia locul, este mai bună decât tine. Uită-te la mine! Dacă eu aș fi avut condițiile tale, nu aș fi lăsat pe nici una să fie mai bună decât mine și, mai mult decât atât, în mod sigur aș fi ajuns o mare stea. 

În acel moment, dacă cineva mi-ar fi dat cu o bâtă în cap, nu aș fi rămas atât de perplexă, dar până la urmă am înțeles ce era în mintea acelei femei impulsive care, fiind convinsă că doar lipsa de noroc făcuse din ea o ratată, dorea ca prin intermediul singurului ei copil să ajungă acolo unde ea oricum nu ar fi avut acces niciodată. Asta era în capul acelei ariviste pentru care noțiunea de mamă părea doar un apanaj al intereselor proprii, am tras concluzia, și, pentru că mă cuprinse o tristețe cum nu mai simțisem de mult, m-am cuibărit într-un loc ascuns, pentru a plânge în voie.

Piruete, costume sclipitoare și câteva aplauze acompaniate de un miros puternic de mărgăritar m-au readus la realitate. Transpirată din cap până în picioare și respirând cu greutate, Irene strânse cu putere la piept buchețelul mic de flori și, după ce făcu o reverență până în podea, le aruncă tuturor un zâmbet de mulțumire. Cu o atitudine de învingătoare, profesoara ei de balet se repezi pe scenă și o îmbrățișă:

— Ai dansat minunat și sunt mândră de tine, spuse ea cu o sinceritate care mă afectă chiar și pe mine.

Cea mică îi mulțumi și apoi îi aruncă o privire timidă mamei sale care, împreună cu alți câțiva adulți, aplauda frenetic în fața scenei. Se făcură zeci de fotografii, se strigă „bravo!” de mai multe ori și toată acea atmosferă mă transportă într-o lume în care, chiar dacă era la o scară redusă, am simțit pentru prima dată ce înseamnă gloria.

În cabină, maică-sa se năpusti asupra ei și o acoperi de sărutări. Apoi o privi de sus și spuse cu convingere:

— Ai văzut că am avut dreptate și că poți deveni o mare balerina?

Cea mică nu răspunse imediat, dar, după ce emoția se mai estompă puțin și respirația își reluă ritmul normal, spuse în șoaptă:

— Da, mamă.

— Cât timp te schimbi tu, am s-o felicit pe doamna Nina, pentru cât de bine te-a pregătit, spuse maică-sa și ieși zâmbind cu satisfacție.

Irene era foarte obosită și, înainte de a se schimba, se așeză pe scaunul tapițat cu catifea roșie din fața unei oglinzi în jurul căreia erau aprinse câteva beculețe prăfuite.

— Poate că mă înșel, se gândi ea, privindu-se îndelung. Poate că mama are dreptate și într-o bună zi voi fi o mare balerină…

Se aplecă, își desfăcu bentițele de mătase roz din jurul gleznelor, iar în momentul în care, cu picioarele goale, atinse covorul tocit, scoase un țipăt de durere. Speriată, m-am uitat iute în jos, iar când i-am văzut degetele vinete și unghiile intrate în carne, am fost absolut sigură că nu aveam să uit niciodată acea imagine, ce întina fața strălucitoare a spectacolelor. Bietele balerine…

Auzind prin ușa întredeschisă glasurile zglobii ale celorlalte fete, Irene începu să se grăbească, când, deodată, o făptură împopoțonată din cale afară și înălțată artificial de o coafură ce semăna cu o oală plină cu sarmale intră în cabină și, abordând un zâmbet pe care îl văzusem doar pe fețele slujnicelor, spuse pe un ton mieros:

— Ai dansat binișor, dar să știi că toată lumea din sală a lăudat-o numai pe fata mea.

Încercând să reperez acel mare talent, m-am uitat mai bine la acea ființa abjectă și, într-un târziu, după ce mi-am scotocit prin memorie, mi-am dat seama că semăna leit cu împiedicata aia strabică din corpul de balet, care pierduse ritmul de mai multe ori și le încurcase pe toate celelalte. Irene o privi pe sub sprâncene și, accentuând fiecare cuvânt în parte, îi puse în vedere lipsa de bună creștere:

— Bună seara, doamna Anghel.

Madama o privi siderată și, după ce închise ușa, își puse mâinile în șold și spuse țâfnoasă:

— Măi, prost crescuto. Cum îți permiți să-mi dai mie lecții? Poate oi fi eu de la țară, dar m-am făcut o doamnă și mă port ca la carte, nu ca tine și ca mă-ta, două amărâte. Să-ți fie rușine!

Din păcate nu se opri și continuă să jignească, iar eu n-am știut dacă să plâng sau să râd de impostoarea aceea căreia nimeni nu-i explicase că doamnele se nasc doamne, nu se fac. 

Pe bună dreptate, Irene o ignoră și, zâmbind, îi spuse la revedere, lăsând-o să vorbească singură, dar mahalagioaica, luată prin surprindere de atitudinea copilei, își dădu complet arama pe față și țipă în urma ei:

— Fir-ai a dracului de proastă! 

În acel moment aș fi dat orice să mă pot uita în ochii ei zbanghii și să-i strig ceea ce auzisem de-a lungul întregii mele copilării de la Chirița, servitoarea noastră olteancă care, ori de câte ori se certase cu cineva, la sfârșit, își pusese mâinile în șold și strigase in gura mare:

— Uliuliu, maică, de nu ți-ar lua-o nimeni înainte… 

În timp ce Irene, împreună cu celelalte fete, își împărtășeau impresiile despre spectacol, mi-am adus aminte că de-a lungul timpului cunoscusem mai multe persoane ca Madam Anghel, care trăiau încorsetate pentru a părea ceea ce nu puteau fi și, dacă până în acea zi nu înțelesesem cum cineva putea să-și petreacă viața ca într-un magazin a cărui vitrina era ca la carte, iar în spatele acesteia colcăiau șobolani și gândaci, ei bine, datorită celei mici am înțeles că oamenii de acest fel nu au nici o valoare și de fapt asta doresc să ascundă cu orice preț, iar după ce am tras această concluzie, pe bună dreptate m-am întrebat: „Oare aceste persoane, în intimitatea căminului lor, se chinuiau la fel de mult să păstreze aparențele? Și oare chiar erau convinși că cei din jurul lor credeau că așa sunt ei în realitate?” 

Irene își luă la revedere de la colegele ei și, înainte de a ieși din culise, mai aruncă o privire spre cabina în care, fără nici un motiv, fusese făcută cu ou și cu oțet, iar după ce zâmbi cu tristețe, spuse în șoaptă:

— Vai de capul tău. Ești doar o biată parvenită. 

— Bravo!, am felicitat-o eu, sperând că mă aude. Ești o fată deșteaptă care nu-și pierde vremea cu cei îmbătrâniți în rele și, mai mult decât atât, în pofida vârstei tale fragede, te pricepi la oameni mai bine decât mine.

La ieșirea din clădirea Operei, maică-sa o aștepta cu lacrimi în ochi.

— Draga mea, dacă vrei, mâine poți să nu te duci la școală, spuse ea și își șterse rimelul de pe obraji.

Irene o privi încruntată și întrebă:

— Cum să nu mă duc la școală? De ce?

Pentru că era în culmea fericirii, maică-sa nu mai făcu nici un comentariu și, după ce traversară podul peste Dâmbovița, intrară în oaza liniștită a Cotrocenilor. Cea mică începu să fredoneze un cântecel, iar eu, fără a înțelege de ce, m-am trezit în fața pianului din salonul casei părintești. De jur împrejur erau multe chipuri sulemenite și toate păreau extaziate de talentul meu. Îmi veni să râd pentru că fusesem întotdeauna conștientă că eu și pianul nu aveam nimic în comun. Ba chiar mi-am adus aminte cu plăcere de ziua în care, profitând că mademoiselle se dusese în sufragerie să vorbească cu mama, am scos toate clapele și, după ce le-am așezat grămadă pe covor, am fugit și m-am ascuns în cotețul dragului meu Lupu. Două săptămâni am fost pedepsită și n-am avut voie să mă joc cu prietenele mele, dar nu mi-a părut rău și, dacă ar fi să mai trec prin aceeași situație, aș face exact la fel. Norocul meu a fost că mama nu era absurdă și nu m-a ocărât niciodată așa cum făcea mama Irenei, pentru că pe vremea mea ambițiile părinților erau de cu totul de altă natură. Ei își doreau ca odraslele lor să devină oameni civilizați care să respecte tradițiile și nu aveau scopuri mărețe, iar dacă o fată reușea să se mărite cu un băiat de familie bună, considerau că și-au îndeplinit misiunea. Mai complicat era pentru părinții care aveau băieți fiindcă, pe atunci, când un băiat ajungea la maturitate, trebuia să fie capabil nu numai de a-și întreține soția, dar și de a le oferi copiilor o educație aleasă. 

Când în sfârșit i-am scutit pe toți cei prezenți de agonia mea muzicală, tata a luat un pahar cu șampanie și, după ce a sărutat-o pe mama, i-a spus zâmbind drăgăstos:

— Să fii sănătoasă și să trăiești o sută de ani, iubita mea!, iar, la timpul respectiv, acele cuvinte m-au impresionat atât de mult încât ulterior i-am trecut cu vederea nenumăratele aventuri amoroase despre care știuse toată lumea în afară de mama și, din păcate, numai după multă vreme mi-am dat seama ce tâmpită am fost. 

— Buni, de ce n-ai venit la spectacol?, mă smulse Irene din brațele regretelor.

— Ei, mamă, nu am putut, dar ți-am făcut chifteluțe din care îți plac ție.

— Mersi, spuse cea mică bucuroasă și se aruncă în brațele ei.

Bunică-sa lăsă capul în jos pentru ca să nu i se vadă ochii înroșiți de plâns, însă eu, fiind lipită de pieptul ei, i-am simțit bătăile slabe ale inimii și, dintr-o dată, o carte uriașă cu coperți cenușii se deschise în fața mea. Am răsfoit-o iute și, după ce pe una dintre pagini, alături de multe alte victime ale noului regim, am găsit și numele acestui suflet frânt, am înțeles că, deși își dorise mai mult ca orice să o vadă pe nepoată-sa dansând, nu o făcuse pentru că, în afară de rochia învechită ce o purta, nu mai avea nimic altceva de îmbrăcat și decât să o facă de râs pe cea pe care o iubea atât de mult, preferase să stea acasă și… să plângă.

Soneria telefonului ne sperie pe toate trei, însă după doar o clipă Irene striga cu putere: 

— Sigur este tata.

La începutul spectacolului chiar mă întrebasem unde o fi, dar în vâltoarea evenimentelor și mai ales a trăirilor celei mici, uitasem complet de el. 

— Ei, cum a fost? întrebă taică-su.

— Bine. A fost foarte bine, dar tu când vii acasă? 

— Sunt ofițer de servici, dar îți promit că mâine, când te vei întoarce de la școală, vom merge împreună la cofetărie.

— Bine, tată, spuse Irene fericită, de abia aștept, și pentru că maică-sa îi făcea semne disperate, adăugă:

— Uite, vrea mama să vorbească cu tine.

Exaltată la culme, maică-sa smulse receptorul, iar când, cu un talent de mitomană înnăscută, începu să spună că, la scenă deschisă, fiica ei fusese declarată a doua Maia Plisețkaya, Irene se retrase în bucătărie.

— Las-o, mamă, că doar știi cum este ea, îi spuse bunică-sa, încercând să-i alunge tristețea. 

— Vreau să te rog ceva, dar să nu afle nimeni, îi șopti cea mică. Diriginta mi-a spus că mâine seară este ședință cu părinții și… aș vrea să te duci tu.

— De ce, întrebă bunică-sa tot în șoaptă, ai făcut ceva rău?

— Nu, nu, se grăbi să o liniștească, dar nu vreau să se ducă mama pentru că… nu vreau.

Eu și bunică-sa am înțeles în același timp că Irenei îi era teamă ca maică-sa să se ducă la școala și asta pentru că din cauza megalomaniei ce o caracteriza s-ar fi dat sigur în spectacol și ar fi făcut-o de râs în fața profesoarelor și a celorlalți părinți.

Chifteluțele calde și moi îi mai abătură puțin gândurile, iar cele două gogoși de la sfârșit reușiră să o facă de-a dreptul fericită. Drept mulțumire, Irene o sărută pe bunica-sa, iar eu, profitând de acea atingere, am încercat să-i transmit acelei minunate femei întreaga mea compasiune. Apoi, pentru că maică-sa telefona în disperare pentru a povesti tuturor ce mare talent era fiică-sa și mai ales cât de mult ii semăna, cea mică se duse în baie și, după un bine meritat duș, se închise în camera ei. Cu lacrimi în ochi, privi icoana de pe perete și, în acel moment, m-am hotărât ca împreună cu ea să-i cerem Maicii Domnului protecție, iar când, înainte de a adormi, am auzit-o suspinând, mi-am imaginat că-i mângâi trupul plăpând și mult prea obosit. Am stat nemișcată pentru a nu o deranja, iar in timp ce o alintam în vis, am simțit pentru prima dată cât de sublim este sentimentul matern.

În casă era o liniște totală, iar pentru ca noaptea să treacă mai repede, m-am așezat confortabil în spațiul meu incert și, dintre toate amintirile care începură să-mi dea târcoale, am ales-o pe cea care mi se păru mai amuzantă. 

Eram din nou la pension și, de câtva timp, mademoiselle Constance încerca să ne învețe geografie. Trasa pe tablă fel de fel de linii, care mai de care mai ciudate, explicându-ne că acelea erau munți și ape, dar eu nu înțelegeam nimic, iar când m-am uitat neajutorată la colegele mele și le-am văzut expresiile tâmpe, m-a umflat râsul. Atât mi-a trebuit, că mademoisella s-a întors furioasă și când a țipat la mine „sortez!” m-am speriat atât de tare încât m-am scăpat pe mine. A doua zi, mamei mele i s-a pus în vedere că dacă voi mai râde încă o dată în timpul orelor voi fi exmatriculată, iar pentru ca pe vremea aceea a fi dată afară din pension ar fi fost o adevărată dramă, până la sfârșitul anului am stat în banca mea și am tăcut ca un pește. Dar… după vacanța de vară, în prima zi de școală, când toată lumea era adunată în curte și aștepta cuvântarea doamnei Mangăru, m-am strecurat mișelește în clasă și, fără prea mari eforturi, după ce am smuls tabla de pe perete, am aruncat-o pe fereastra ce dădea în spatele clădirii. Apoi am alergat în curte și cu cel mai nevinovat aer cu putință m-am dus la mademoiselle și i-am declarat că de abia așteptam să reluăm orele de geografie. A fost tevatură mare și toate colegele mele au fost bănuite de o asemenea grozăvie. Absolut toate… în afară de mine, și chiar dacă fusesem conștientă că nu procedasem frumos, satisfacția pe care am avut-o nu a mai fost egalată nici măcar de cea pe care am simțit-o atunci când am scăpat de atmosfera desuetă a pensionului. 

Din fericire, după câțiva ani de mademoiselles și frauleins, ai mei s-au mutat într-o casă cu două etaje din cartierul domnesc Cotroceni, iar eu am mers la Școala Primară Mixtă din suburbia Elefterie căreia ulterior, dorind să-i dea un nume după chipul și înfățișarea lor, comuniștii i-au spus simplu: Școala numărul 150. Chiar și după atâta amar de vreme, le-am mulțumit dascălilor mei de acolo pentru seriozitatea și devotamentul de care dăduseră dovadă față de sfânta lor profesie. „Deh…ei nu fuseseră nici tovarăși și nici nu-și câștigaseră respectul elevilor lingându-și degetele și trântind catalogul pe catedră.”

Irene se întoarse pe cealaltă parte și când, oarecum speriată, murmură în somn: 

— Dunărea este un fluviu care se varsă în Marea Neagră…, nu mi-a venit să cred că și pe ea o îngrozea geografia. Sau fusese vina mea?…

Deodată, o idee năstrușnică mă făcu să tresar: „Oare puteam comunica în vis cu ea?”, dar mi-am dat seama iute că fusese doar o simplă coincidență și, zâmbind, m-am lăsat să alunec în brațele catifelate ale somnului.