Era o nebunie. În biserică, apăruse în plină slujbă un iepure care și-a făcut loc până în fața catapeteasmei. Preotul cu țârmovnicul au încremenit crezând că Dumnezeu l-a trimis acolo, la slujba lor, și au început să-l miruie, dar el s-a înfurișat sub fustele milostivelor care chicoteau vesele pentru că oricum le gâdila pe sub fuste. Popa nu știa ce să mai creadă că tot poporul de credincioși râdea și chiar nu dorea să încheie slujba cu un iepure. Era mai bine cu un pește și pe urmă el, preotul, să miluiască pământenii, așa cum a făcut Cristos când din câțiva pești a săturat ucenicii săi. Și tot el preotul a început să se închine pentru că iepurele a fugit ca o nălucă, speriat mai mult de lumânări și sfinții de pe pereți care au început și ei să se-nchine că nu mai văzuseră așa ceva. Tot satul râdea și aștepta ca iepurele să înceapă o slujbă, și era o mare bucurie pe babele știutoare că ăsta e un semn de la Dumnezeu și că toți din sat ar trebui să se împărtășească și să fugă să se roage pentru cei morți și după asta să o reteze spre pădure să binecuvânteze drumul lui Dumnezeu. Numai popa rămânea uluit, ca o ulucă dintr-un gard, și toți râdeau și se bucurau de pățania din Rusalii. Când toată lumea pleca pentru că se terminase pomana, peste tot era cald și era bine, numai reprezentantul Domnului își băga mâna în păr și se ruga să fie iertat pentru nesăbuința acestui iepure, altminteri cumsecade. Iepurele s-a întors însă să vadă ce mai fac enoriașii popii. A mai intrat prin biserică, s-a mai zvârcolit focos pe sub sutana preotului care probabil a crezut că este o enoriașă, a ronțăit o prună și a ieșit, în două labe, să arate celor din jur că este credincios. Popa s-a zvârcolit un pic, dar s-a împăcat cu situația, mai ales că și preoteasa era încredințată că o gâdilise Dumnezeu.

Pomana a fost una de pomină, au venit acolo toți săracii care se rugau la iepure să-i miluiască, dar și toate jivinele pădurii care voiau să se facă sfinți. În biserică, dar și în cimitir, toți întrebau de iepure, dar cei mai mulți se răsuceau să recunoască adevărul, că doar în urmă cu două ore o văzuseră pe preoteasă cu iepurele împărtășind o icoană. Este drept că, peste sat, era un hămăit de câini, care poate mirosiseră că pe acolo este un animal, dar și că peste gârlă se tăiase un bivol pentru botezul fiului cel mic al preotului și peste tot era soare și veselie, iar sătenii credincioși sughițau a ospăț, fie de botez, fie de nuntă, fie că Dumnezeu le trimisese iepurele, cu plosca, chiar dacă aceasta exagerase puțin ridicând fustele enoriașelor. Se pare că cele mai păgubite au fost fetele mari care au crezut că au pierdut ocazia unei vizionări sincere de către reprezentantul Celui de Sus. Multe au început să plângă, pe ascuns, că nimeni nu vrea să le mai iubească, și că iepurele a fost un laș, și iar se apucau de glume când începea călușul de Rusalii. Ca să împace pe toată lumea, atât popa, cât și primarul au hotărât să investească într-o pictură unde iepurele „sărută” fustele babelor, dar și a fetelor mari visătoare de gâdilat.

Albrecht Dürer, Tânărul iepure de câmp, 1520

După acest episod mulți săteni și-au cumpărat câte un iepuraș. Mai de preț erau cei negri și mai toate familiile cu fete de măritat au făcut această investiție veselă. Dar popa s-a răzgândit și a început să umble prin sat, spunând că iepurele era simbolul dracului și că toți trebuie să vină la biserică și să se roage și să se spovedească dacă s-au dezvelit în fața lui, dar să nu uite să aducă un prinos și pentru Dumnezeu, măcar de cinci lei, taxă de noroc și veselie.

x

Iepurele s-a întors însă repede, în zăvoiul de lângă biserică, și a început să cânte cocoșește, iar bietele femei au rămas cu un obicei prostesc să se tot pipăie dacă au ceva în burtă.