Mult trecătorul chip, Poetul l-a lăsat
într-un album ce nu-i deloc bogat.
Portretele vieții au fost să ne rămână
cam câte degete avut-a la o mână.
Prin luminoșii ochi, ne va privi mereu
tulburătorul chip al unui tânăr zeu.
Când vârsta lui Iisus o împlinea
portretul îi era o-ngândurare grea…
și pământeștii ani aveau să-i mai rămână
cât degetele, tot de la o mână.
Marele chip, spre-a ni-l aduce-aminte,
ni l-a lăsat în sacrele-i cuvinte,
precum în vers de aur au fost scrise
crezuri mărețe, necuprinse vise.
Prin el, cât lumea-i lume, și cosmos cât va fi,
o vom gândi în basme, vorbind în poezii;
pe dealuri înserate, veghind iubirii calea,
ne va-nsoți un bucium sunând dorul și jalea;
tăcuta-nsingurare, când luna-n cer și-o poartă
va trece printre nouri, printr-o deschisă poartă,
și vom vedea, în ceasuri ce ne cuprind cu pace,
cuibar rotind de ape, sub care luna zace;
pentru lumina vieții, apropiatul astru
va fi bătrânul lac al codrilor, albastru;
oricât de mulți prin vreme s-ar număra, sunt toți
acum și-ntotdeauna, doar plopii fără soț;
din mândrul întuneric, pădurea de argint,
cu albe flori de tei ne va-nsoți doinind,
iar legănatul codru îl vom vedea, firește,
cum smuls din viscol aspru mereu întinerește;
scrutându-i omenirii, prin gânduri, depărtarea,
în orice om, o lume-și va face încercarea;
ca Voevod al vorbei, el a slăvit solemn
ai țării voievozi,
dar a supus mâniei Pilați și cruzi Irozi.
Din scrisul lui, portretul i l-am păstrat că l-am
aflat în râu ne-nvins, în veșnic ram și-n neam.
E Eminescul nostru, al țării mare sfânt,
ce și-a zidit viața-n dumnezeiesc cuvânt,
cuvintele făcându-și aripi nemuritoare
prin nesfârșirea lumii necontenit să zboare.
Zeu tânăr pe pământ a fost,
cum e și-n cer,
dezlegător de vieți spre-al vieților mister,
Luceafăr ne-ntrecut, de strajă dimineții,
ce lumina-va veacuri, în mersul lor, drumeții
porniți pe căi cu stele
să-i poarte viu portretul,
cum și l-a scris cu pana
de rar azur, Poetul.
E-al nostru Eminescu!
În versurile lui
și România este
cum alta-n lume nu-i.
Comentarii recente