Camille Pissarro, Nucul mare de la Eragny, 1892

În roata vremii neschimbate

Se rânduiesc, în scări, de toate Se lunecă Sau se coclesc În roata vremii neschimbate În rostul cerbului Ceresc

Și prin albastruri nemișcate Mai amețim Furând din noi Golgote Prinse-n guri de șarpe Și ne retragem în zăvoi

Hai să rupem mitul lumii Să intrăm în el Tăiș Cu opinca Veșniciei Printr-un timp tăiat Pieziș.

Într-un pârguit de ape

Într-un pârguit de ape Prinse-n poale de muieri Timpul rupt Pe jumătate Se ardea din răsputeri

Și din ieri căzuse luna Într-o glugă de coceni Și din râuri Rupte-n rouă O vioară plânge-n vremi

Și se lasă pe fereastra Pui de vui, de vânturit Când de nuc Atârnă coasa De plecat și nevenit.

Un dor de Om, mereu aprins

Ca un vlăstar dintr-un blestem Creștea o cruce dintr-un lemn Și timpul mai uda o roată Cu drum târâș, de niciodată

Și roata flutura a drac Și timpul fulguia pe stânci Și eu mă mai rupeam din brad Încercănat, căzut pe cruci

Și netrăind încoronat În zborul meu de crez nestins Eu voi lăsa pe drum umblat Un dor de Om, mereu aprins.

Urma timpului pierdut

Când visam să zbor în sus Scara lumii s-a ascuns Și-am căzut În flori de-ngheț Într-o grotă De mistreți Și când m-am trezit În zori Eram pulberi De ninsori Și-nviam încet Murind Într-o ploscă Prinsă-n grind Ca un ciot de flori De nori Și mă așterneam tăcut Într-un imn Nedeslușit Ca să legăn Prins de cuc Urma timpului pierdut.

În mielul lupilor de rouă

Eram pe câmpul nimănui Când eu mă mai plimbam pribeag Prin zorii florilor de fag Și-n firul blând de colilii

Și timpul se lăsa în rece Peste deșertul din tufiș Și eu curgeam printre potece Pe valul unui vis închis

Și pe sfârleaza unor toarte Mă adunam sub nori de plouă Și răsăream pe căi deșarte În mielul Lupilor de rouă.

Claude Monet, Zăpadă în Argenteuil, 1875