Exista pe vremea ceapeurilor, pe lângă ele, câte un cazan de făcut țuică pentru săteni. În satele de câmpie nu erau dese aceste îndeletniciri. Făceau țuica iarna, din boasca de struguri, când nu prea era de muncă la CAP, sau spre toamnă când erau fermentate fructele ce se găseau prin pomii din curțile lor: pruni, caiși, corcoduși, peri și drojdia ce rămăsese de la vin. Pe lângă fiecare cazan era nelipsit câte un „specialist” care dădea verdictul: „vezi că este acră, o bagi la cazanul următor”, „vezi că ai afumat-o, n-ai curățat cazanu’ de lipitură”, „lasă focu’ mai mic că ies aburi pe țeavă”, „mai înlocuiește apa din răcitor că este prea caldă” și câte și mai câte indicații prețioase. Unul dintre ei era Turmuz. Nu știu dacă era poreclă sau așa îl chema, dar era nelipsit de la cazan. Și nu de azi, de ieri. Era dintotdeauna. Oamenii se obișnuiseră cu el și chiar dacă nu mereu făceau ca el, îl aprobau. Zilnic mergea la cazan ca și cum ar fi mers la locul de muncă. Poate că de aici ar mai fi lipsit, dar de la cazan, nu. Toți îi dădeau să „guste”, că doar nu presta degeaba. După mai multă vreme, anii și țuiculița și-au făcut treaba ca la carte. Turmuz era tot mai slăbit, tot mai neputincios. Băiatul cu care stătea nu avea ce face. I-a suportat „ocupația” fără să-l poată convinge să meargă la doctor sau să iasă la „pensie”. Când starea de sănătate devenise precară și se gândeau ei că mult nu o mai duce, s-au dus să vorbească cu preotul pentru a-l împărtăși. Au stabilit o zi și când a venit sorocul l-au îmbăiat și l-au primenit pe Turmuz că așa era bine să-l primească pe preot. Din ce pricină, nu știm, preotul nu s-a arătat la ora stabilită și a întârziat destul de mult. Simțindu-se mai bine, se răstește cu ultimele puteri către băiat:

— Mă, mai vine popa odată să mă împărtășească, că dacă nu, eu mă duc la cazan, că mă cheamă datoria.

Măsuță de cafea cu absint, Vincent Van Gogh, 1887