Aniversăm 100 de ani de la Marea Unire, eveniment politic major din istoria românilor, care nu putea fi ignorat de istoricii români. Desăvârșirea statului național român realizată în 1918 prin unirea provinciilor românești (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș) cu România este celebrată după 100 de ani prin diverse proiecte culturale (peste 500 de proiecte aprobate de Ministerul Culturii și Identității Naționale), fără a se impune un proiect unic, național. Se remarcă totuși, în multitudinea de proiecte, inițiativa Academiei Române și a Consiliul Național al Istoricilor de a organiza ediția a II-a a Congresului Național al Istoricilor Români, la Iași.
În perioada 29 august – 1 septembrie 2018, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, s-au desfășurat, sub auspiciile anului Centenar, lucrările Congresului Național al Istoricilor Români, la care au participat peste 400 de specialiști, academicieni, profesori universitari, cercetători, muzeografi și arhiviști din țară, dar și din centre academice europene precum: „Centre national de la recherche scientifique” din Paris, Université „Paul Valery” din Montpellier, Université de Rouen; Central European University Budapesta etc. În cadrul evenimentului a avut loc și un târg de carte, care a reunit în Sala Pașilor Pierduți edituri naționale consacrate, specializate în publicarea lucrărilor cu tematică istorică.
În deschiderea oficială, Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, au fost audiate prelegerile academicienilor Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, Statutul istoriei și al istoricului la un secol de la Marea Unire; Victor Spinei, vicepreședintele Academiei Române, Antecedente și împliniri ale Marii Uniri; și Alexandru Zub, Discursul istoric: dialog și persuasiune.
Președintele Academiei Române și-a exprimat speranța, în declarațiile anterioare începerii conferinței, ca participanții să evalueze modul în care este studiată istoria la școală, dar și importanța cercetării: „Aflându-ne în Anul Centenarului Marii Uniri, accentul va trebui să cadă și pe acele cercetări care vor conduce în viitor sau au condus chiar până acuma la o cunoaștere mai aprofundată a procesului de formare a statului național român, pentru a putea oferi publicului, dornic de cunoaștere, noutățile necesare, cadrul general al științei istorice care se referă la trecut, mai ales în condițiile în care suntem într-o perioadă în care asistăm la o explozie informațională, și de aceea considerăm că un congres de științe istorice poate să aducă în prim-plan vocea specialiștilor”.

Pe parcursul celor patru zile au avut loc prelegeri în plen, și pe secțiuni precum: Conferința de pace de la Paris, emanciparea evreilor din România și drepturile minorităților. Observații istoriografice, susținută de prof. univ. dr. emerit Carol Iancu, Universitatea „Paul Valery” Montpellier, Franța; Arhiva unui fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod, susținută de dr. Ioan Drăgan, director general al Arhivelor Naționale ale României; Istoriografia Basarabiei în anul Centenarului, susținută de conf. univ. dr. hab. Gheorghe Cojocaru, director al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău; Unirea românilor în „calendarul” Europei moderne, susținută de prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti, director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iași; România Întregită. Dezbateri în istoriografia actuală, susținută de prof. univ. dr. Gheorghe Iacob, Prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Se observă, răsfoind programul prestigioasei manifestări științifice, prezența în număr mare a tinerilor cercetători din domeniu, semn al creșterii motivației tinerilor în orientarea spre domeniul cercetării. Scriam, la un moment dat, într-un editorial din „Revista Română de Istorie a Presei”, despre motivație: „acea forță interioară care stimulează un tânăr să se dedice unei anumite profesii sau cariere, în lipsa oricărui stimulent exterior. În afara subfinanțării și a lipsei de comunicare și colaborare specifice mediului academic românesc, a lipsei de recompensă socială și de confirmare profesională, există, de cele mai multe ori, și dificultatea armonizării vieții profesionale cu cea privată sau familială. Integrarea relațiilor sociale în propria activitate și carieră reprezintă o altă condiție a succesului în domeniul cercetării, cu atât mai mult în cel al cercetării unui domeniu devenit de nișă precum istoria”.