Continuare din numărul trecut

Pe urmă a venit războiul și fiul primului Pelencea, tot tâmplar și el, a plecat pe front. Aici a auzit de la un oltean un cântec despre o căruță făcută în întregime din flori. I-a mers la inimă cântecul acesta și s-a gândit, s-a tot gândit dacă el ar fi în stare să croiască una la fel.

Întors acasă, a așteptat să vină primăvara ca să se poată apuca de treabă.

Un singur lucru l-a împiedicat pe Pelencea cel bătrân să-i spună că și-a pierdut mințile, faptul că și le pierduse el însuși.

Zile în șir a umblat Pelencea cel tânăr prin pădure și pe câmp ca să culeagă viorele, tămâioare, calomfir, cocărăi și alte flori de care avea nevoie. Nu le-a găsit pe toate cele din cântec, dar le-a înlocuit cu altele.

Loitrele le-a făcut din frunze de lipan. Draghinele din fire de alior. Iar șușleții din pelin. A ieșit o căruță amară! Mai degrabă din cauza vremurilor, decât a florilor pe care le folosise.

Mi-am pierdut mințile! și-a spus el singur. Mai nimerit ar fi să pictez flori pe căruțe decât să înjghebez căruțe din flori. Asta se poate numai în cântece. Și s-a apucat de pictat.

Celor din sat le-a plăcut ideea. A fost de ajuns să vadă prima căruță îmbrăcată în flori, ca să-și dorească să înflorească și căruțele lor! Și asta nu se întâmpla doar primăvara. Căruțele rămâneau înflorite tot timpul anului. Era ca și cum viața lor era făcută doar din zile-primăvară, deși nu se întâmpla deloc așa. În ciuda florilor de pe loitre, căruțele aveau și zile-toamnă, și zile-iarnă destule.

Îndeosebi atunci când vedeai lungit în ele câte un bătrân pe care fiul îl ducea la oraș la doctor. Dar cele mai urâte zile erau atunci când vedeai lungit în căruță un om tânăr sau chiar un copil cu mâinile împreunate pe piept. Simțeai cum ți se strepezește sufletul, așa cum simțea atelierul de tâmplărie acum când se gândea la toate acestea.

Cum să-i ducă grădinile pe oameni la groapă? Fiindcă asta păreau să fie căruțele pictate de Pelencea, grădini mereu înflorite, ce se mișcau de colo până colo prin lume.

O dată pe an, într-o zi-vară, care era ziua de Rusalii, florile de pe căruțe căpătau miros. Cu o condiție însă, căruța să fie plină de copii pe care să-i ducă, deîndată ce se lumina de ziuă, la bâlciul din Alexandria, care pica în aceeași zi cu Rusaliile.

Cu cât se îndepărta căruța de satul de pe măgură, apropiindu-se de oraș, cu atât devenea mai pătrunzător parfumul florilor de pe obloanele ei. Nu exista drum pe care să nu se simtă prezența miresmelor, căci veneau căruțe de pretutindeni și, grele de bucuria copiilor de a se întâlni din nou cu călușeii în care nu se mai dăduseră de anul trecut, se scuturau, ca să poate face față încărcăturii, de mirosul florilor, împânzind drumurile cu el.

Era cea mai frumoasă zi-primăvară de pe pământ! Din toate felurile de viață în care existau astfel de zile. Și din cea a oamenilor. Și din cea a căruțelor. Și din cea a grădinilor. Și din cea a mormintelor, căci nu rămâneau nici ele indiferente la viața vie din jur. Sigur nu, dacă e să vorbim despre cele din cimitirul de la poalele măgurii.

Al treilea și ultimul Pelencea luptase și el pe front. În celălalt mare război, mai dincoace, care îl depășise și ca număr de ani și ca număr de morți pe primul.

Se întorsese acasă fără un picior. Dar și-a făcut el repede unul de lemn, astfel că oamenii n-au apucat să-i spună șchiopul, deși cam șchiopăta cu piciorul cel nou. Era din lemn moale de salcie. De la asta i se trăgea șchiopătatul. Un pic și de la faptul că tâmplarul nu era învățat să umble cu un picior străin tot atât de bine ca atunci când ambele picioare erau ale lui. Era numai dreptul acum, stângul îl luase de la o salcie de pe gârlă cu împrumut.

Salcia nu se grăbise să i-l ceară înapoi, doar că, după vreun an, Pelencea s-a pomenit cu piciorul de lemn înfrunzit. Se vedea treaba că lemnului de salcie nu-i plăcea să fie picior de om, ci tot salcie.

A trebuit să-l schimbe tocmai când se învățase cu el. L-a înlocuit cu un picior din lemn de nuc. Se simțea bine cu el. Atât de bine încât s-a gândit să-i facă și niște sertare. Cei din sat au aflat destul de târziu despre asta.

Mai existaseră oameni cu picioare de lemn acolo pe măgură, dar nu auziseră ca vreunul dintre ele să aibă sertare! N-ar fi auzit nici despre piciorul lui Pelencea, dacă arșița nu l-ar fi scos pe tâmplar într-o seară de vară din atelierul său, mânându-l spre apa răcoroasă a iazului, unde se mai zăreau câteodată plutind pe valuri instrumentele lăutarilor de odinioară.

Pelencea a cercetat mai întâi locul, ca să se asigure că nu se găsește nimeni prin preajmă și, văzând că e singur, și-a desfăcut piciorul de lemn din curele, temându-se să intre cu el în apă. Dacă-i cășuna și acestuia, asemenea celuilalt, să înmugurească? După care să-i crească ramuri și crengi, cum se întâmplase cu piciorul din lemn de salcie? Trebuia, ca să fie sigur că n-avea s-o pățească din nou, să-l ferească de umezeală.

Așa că s-a azvârlit doar cu piciorul cel bun în valuri și, uitând că e șchiop și aproape bătrân, a pornit înot spre mijlocul iazului, iar de aici, mai departe, spre celălalt mal, în vreme ce pe malul unde îți lăsase piciorul tocmai se iviseră niște copii.

Cum nu mai văzuseră niciodată un picior de om, fie el și de lemn, stând de unul singur în iarbă, copiii s-au speriat la început.

Descoperindu-i însă sertarele, au devenit curioși, încercând să le deschidă, ca să vadă ce se află înăuntru. Dar sertarele erau încuiate cu cheia.

Copiii le-au povestit mai apoi celor mari ce văzuseră.

Oare ce ținea dracul de tâmplar în ele?

Precis dinții de aur ai tatălui său! Se zvonise prin sat, după înmormântarea pictorului de căruțe, că tâmplarul cel tânăr, mai strângător decât cei dinaintea lui, a scos cu dalta comoara din gura bătrânului, ca să se bucure el de ea, nu pământul!

Nu se petrecuse însă nimic din toate acestea. Răposatul își învelise, într-adevăr, dinții din față, dar nu în aur, ci într-o foiță de metal obișnuit de culoarea cositorului.

Când trecea șchiopul pe drum, se lăsa o liniște grea în urma lui. Oamenii din sat credeau că vor auzi zăngănind ceva înăuntrul piciorului de lemn, Dar piciorul nu scotea un sunet. Tăcea mai adânc decât ei.

Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, editura RAO, 2019.

Continuare în numărul viitor