Se întorcea pentru a douăzeci și opta oară acasă. Așa îi plăcea să spună, deși trăia de la vârsta de 30 de ani în America. Poate că aici ar fi trebuit să fie acum acasă pentru ea. Sau în țara cealaltă, în care i se născuseră bunicii, unde nu ajunsese niciodată, nu-i ajunseseră nici părinții, pentru că nu putuseră când erau încă tineri, apoi pentru că erau prea bătrâni pentru o călătorie atât de lungă, deși aveau să fie și mai bătrâni în primăvara în care au zburat peste Ocean, unde îi aștepta singurul lor copil.

În Armenia, deși drumul era de câteva ori mai scurt, erau așteptați doar de niște morminte. Chiar de cimitire întregi, pentru că proveneau dintr-un neam mare cât o țară. Aveau toate rădăcinile în țara aceea, dar nu-i lega de ea nici o amintire. De America îi lega totul, adică fiica lor, ea fiind tot ce le mai rămăsese pe lume. Nu stătuseră nicio clipă pe gânduri când își încuiaseră casa din centrul Bucureștiului, știind că n-o să-i mai treacă, poate, pragul niciodată, o lăsaseră plină de zilele vieții lor de până atunci și plecaseră după celelalte zile, ce le mai rămăseseră de trăit, care stăteau ghemuite într-un apartament de la etajul 42 al unui bloc din New York, urmând să-și țină de urât împreună.

Armine îi aducea înapoi acum, în țara din care plecaseră. Se aflau în același avion, dar în compartimentul pentru bagaje. Erau amândoi în siguranță. Cei mai în siguranță pasageri din tot avionul. Orice s-ar fi întâmplat, ei n-ar fi pățit nimic. Dacă vântul, ce sufla cu putere pe deasupra oceanului, ar fi rupt avionul în două, cum tot încerca să facă, ei și-ar fi continuat călătoria, ajutați chiar de vânt, doar că în loc să-și găsească liniștea în țările spre care porniseră, mai întâi cea natală, apoi cealaltă, în care li se născuse sângele, se mulțumeau cu țara cea mare, care era lumea, urmând ca ea să devină locul lor de odihnă veșnică. Ce poate fi mai frumos decât asta? Să fii înmormântat în pământul tuturor țărilor lumii! Fiindcă vântul l-ar fi împrăștiat cenușa peste tot.

Și eu? se sperie dintr-odată Armine. Dar nu din cauza turbulențelor ce zgâlțâiau avionul. Eu unde mă pot opri să aprind o lumânare și să-i plâng?

Nu era exclus ca ei să-i audă gândurile și să-i spună, în limba cenușii, pe care se văzuseră nevoiți s-o învețe în orele petrecute în cuptorul încins al crematoriului din Queens:

Noi suntem bine! N-ai de ce să ne plângi. Dacă e să plângi pe cineva, gândește-te mai de grabă la tine! Știi prea bine de ce!

Știu, mamă, își răspunse Armine singură. Sunt o armeancă aproape bătrână.

O femeie, nu o armeancă! se auzi unul dintre cele două glasuri de cenușă din cală.

Dar nu faptul că ești femeie e de plâns.

Ci faptul că sunt o femeie nemăritată Asta vrei să spui, nu?

Nu!

Ce, atunci?

Că n-ai acordat niciodată suficientă atenție dragostei. Ai zis mereu….

Știu foarte bine ce-am zis. Mai încolo, e destul timp… Am avut mereu alte lucruri de făcut și iată-mă acum ajunsă la vârsta bătrâneții. Singură.

Nu ăsta e lucrul cel mai rău!

Dar care?

Că te-ai încăpățânat să rămâi singură mereu. Și-or să-ți lipsească amintirile din care ai fi putut să trăiești.

Cum singură? V-am avut până anul acesta pe voi.

Ne ai și acum, în cele două urne din valiză. 3,5 kilograme, eu. 3,5 kilograme, taică-tău.

Pe Armine o pufni râsul. Bărbatul de alături, ce se albise de spaimă, convins că avionul o să fie împins de vânt în apele învolburate ale oceanului, nu știa ce să creadă. Pesemne c-a înnebunit de groază, își spuse el, privind pe furiș la vecina sa de scaun. Ar fi trebuit să-i fie milă de ea, dar nu putea, din cauză că-i era milă de el, o milă atât de mare, că nu mai rămăsese pentru altcineva niciun strop. Și asta pentru că se vedea pe el însuși zgâlțâindu-se în momentele următoare de râs. Parcă la întrecere cu zgâlțâielile avionului, căruia îi frânsese aripile vântul, însă tot el i le punea la loc, înfășurând în jurul lor fâșii albe de nori.

Uite că aveau și stihiile un pic de suflet! Ceea ce putea să însemne că avionul avea să scape teafăr până la urmă. Așa că bărbatul hotărî să nu urmeze exemplul femeii de alături, grăbindu-se să înnebunească.

Armine râdea mai departe, trăgând cu urechea la discuția părinților ei, care luau masa de seară în bucătăria apartamentului lor din București.

Te-ai cam îngrășat, îi zicea mama tatălui. N-ar mai trebui să mănânci seara.

Lasă că nici cu tine nu mi-e rușine, îi răspundea el printre înghițituri.

Află că eu o să mă apuc de slăbit! spunea ea.

Daaaa? se mira el. Abia aștept să te văd.

Opriți-vă, s-a pomenit fiica, strigându-le de sus, dintre nori, ce aveți de gând? Nu vedeți ce mult v-ați împuținat?

3,5 kilograme, mama. 3,5 kilograme tata! Amândoi, în burta avionului, tot mai aproape de casă.

Nu mai bătea vântul. Norii dispăruseră. Cerul se făcuse albastru, în timp ce gândurile ei deveneau tot mai tulburi.

Păi, da, se duce în America armeanca! Ăștia se sprijină unii pe alții. O să aibă comunitatea grijă de ea. Mai mult ca sigur o așteaptă acolo un armean de-al lor cu care o să se mărite!

O așteptase o prietenă de familie, care nu era armeancă. În rest, nimeni. Aceasta a și ajutat-o să-și găsească un loc de muncă. Apoi o garsonieră în care s-a mutat cu chirie. Cinci ani mai târziu, a schimbat garsoniera cu un apartament de două camere. Într-o zonă centrală a New York-ului. A fost singurul răsfăț pe care și l-a permis. Pentru altele i-au lipsit, cum avea să constate mai apoi, și finanțele, și timpul.

Moarte și Viață, Gustav Klimt, 1915

La București, unde nu se amesteca zilnic printre atât de mulți oameni ca aici, era parcă mai armeancă, și chiar mai femeie decât în lumea de peste Ocean. În lumea aceasta se putea bucura în schimb de libertate. În primul rând de libertatea de trăi departe de dragostea părinților. De a trăi, în general, departe de orice formă de dragoste. Continua să fie femeie. O femeie tot mai bătrână, cu fiecare an ce trecea. Și tot mai puțin dispusă să aleagă la întâmplare. Se ciocnea zi de zi de bărbați. Pe stradă, în metrou, în magazine, la biroul de proiectare unde lucra, la întâlnirile comunității armenești, unde mergea destul de rar, pentru că era destul de rar invitată, în avionul cu care se întorcea în fiecare vară în țara din care plecase, ca să-și vadă casa și părinții, dar și anii încă verzi ai tinereții, iar în desișul acestora, chipul unui fost coleg de școală de care fusese îndrăgostită.

Mai încolo, zicea mereu, împingând nevoile inimii îndărătul treburilor zilnice, mereu îndărătul lor, până când s-a așezat un fel de veștejire peste toate. Dar mai cu seamă peste tinerețea ei. Și peste carnea ei de femeie, nu de armeancă, ajunsă la mijlocul vieții, în mijlocul unui oraș nebun, în care n-o cunoștea nimeni, și nu cunoștea pe nimeni.

Îi era tot mai dor de dragoste. A crezut c-o să-i fie mai ușor chemându-și părinții în America. Aceștia și-au adus, venind, și bătrânețea odată cu ei. Prilej taman bun pentru ea de a observa că merge în aceeași direcție. Și că merge tot mai repede. Apartamentul său din Queens s-a umplut dintr-odată. O cameră cu bătrânețea ei tânără. Cealaltă cameră cu bătrânețea vârstnică a părinților. Peste numai trei ani, tatăl s-a pomenit uitându-se la țările lui de acasă, rămase de cealaltă parte a Oceanului, cu ochi de cenușă. Mama n-a vrut să rămână mai prejos. A fost nevoie de o așteptare de câțiva ani ca să-l ajungă din urmă.

Acum erau amândoi egali. Așa cum ea era egală cu singurătatea ei de femeie, nu de armeancă, ajunsă aproape de vârsta bătrâneții. Și aproape de casă, cu toate că nu putea să spună unde se afla cu adevărat casa ei.

Avionul se pregătea să aterizeze.

Cele 3,5 kilograme de cenușă ale mamei, și cele 3,5 ale tatălui se pregăteau să dea ochii cu țara natală, iar de aici, câteva zile mai târziu, cu țara în care îi cunoșteau după nume, deși nu-i văzuseră niciodată, aproape toate cimitirele.

În ușa aeroportului, atentă să nu scape din mână valiza cu cele două urne, de mii de ori mai atentă decât fusese vreodată cu nevoile inimii sale, o femeie de 58 de ani se pregătea să-și șteargă ochii de lacrimi. Își căuta cu disperare batista.