Să colindăm prin noi (I)

 Eram copil fără mândria sau rușinea de a fi… Nu îmi amintesc ca în acea mirifică perioadă să fi existat vreo tentativă de a intra în vreo competiție de superioritate cu cei mai în vârstă ca noi. Noi copiii, purtam cu bucurie datoria de a-i respecta, nu ne-am simțit niciodată umiliți și simțurile nu ne mințeau. Îi consideram cunoscători absoluți întru adevărurile de orice fel ale vieții. Observam că doresc să ne stea în preajmă și nu-i ocoleam. Ne plăcea plăcerea lor de a se preocupa de noi. Erau frumoși, buni, a toate știutori. Nu ne plictiseau și nu consideram că-și dau importanță, ci mai degrabă că exagerau prin a ne purta de grijă. Respectul pentru ei îl exersam cu plăcere, nu ne era impus. Nu ne-am făcut niciodată declarații de dragoste. Vocea, privirile zâmbitoare, mângâierile, micile daruri…, le simt și acum în mine. Universul copilăriei era fascinant. Fiecare zi a acelor anotimpuri a fost unică! De acolo mi-am luat sinceritatea, credința, speranța și încrederea că viața are frumuseți tăinuite pe care trebuie să ne ambiționăm să le descoperim.

Părinții încercau să-mi transmită „edictul” ancestral al acestei perioade din an: „Ai grijă cum te porți: va veni Moș Crăciun! Bineînțeles dacă ești cuminte, dacă nu minți, dacă asculți, dacă, dacă…”

Îmi dau seama acum cât de extraordinară și sinceră era credința mea, și mai ales a lor, în lumea aceea a Moșului Crăciun, lume călăuzitoare întru adevăr, bunătate, dreptate absolută. De ce oare îl asemuiam cu ninsoarea? Mult bine și multă frumusețe a făcut vieții mele această credință în acel Dumnezeu, al nostru, al copiilor.

Cu fiecare zi ce trecea voiam să cunosc lumea în care urma să fiu și abia așteptam să-mi desăvârșesc minunile copilăriei. Descopeream că aparțin acestei lumi căreia începeam să-i deslușesc tainele ce se împrieteneau cu dorințele din mine. Era lumea pe care voiam să o descopăr în toată splendoarea ei, era lumea în care așteptam să trăiesc, să-mi găsesc statornicia și rostul.

Ce uriașă diferență între lumea dorită de mine atunci și cea de acum! Cred că cea mai realistă și reușită definiție a fericirii se găsește aici, în acest uriaș contrast!

Iarna la Barbizon, Ion Andreescu, cca 1878-1881

Iarna, chiar dacă sosită fără zăpadă, mă îmbie să mai dau o raită prin copilărie, prin sfânta mea copilărie. Simt copilul de atunci în mine, în pașii mei, în locurile acelea numai de mine descoperite. Mă umplu de el, de copilul EU…

Care este oare diferența dintre copilul EU din mine și EU cel de acum? Maturitatea, ignoranța ori altceva? Nu știu, dar am certitudinea că simțurile și trăirile mele sincere în acea libertate absolută, mi-au dat simțul măsurii și al valorii în viața de până acum. Așa am putut stabili, fără putința de a greși, coordonatele corecte dintre bine și rău, adevăr sau neadevăr, dragoste, dezinteres și chiar ură.

Continuare în numărul viitor