Dintotdeauna a fost așa, ca oamenii să secere grâul, fără să bage de seamă că-l seceră și grâul pe câte unul dintre ei. I s-a întâmplat chiar bunicului meu dinspre tata, care ajunsese primul la arie, așa cum făcea mereu, ca nu cumva să înceapă altcineva înaintea lui.
Grâul i-a respectat dorința, lăsându-l să-și termine postața începută, după care s-a apucat de secerat și el. Doar că postața pe care o avea de secerat era viața bunicului.
Nu mă născusem încă pe atunci. Mi-a povestit bunica despre secerișul acela. Au urmat, însă, alte secerișuri, pe care le-am văzut cu ochii mei. Tot satul se muta, când începea vara, la câmp. Singurii care veneau mai repede decât trebuia înapoi erau cei secerați de grâu. Și erau în fiecare vară destui. Mai apoi am găsit secerișul în cartea de română. Se aflau toți oamenii pe care-i cunoșteam acolo. Îl știam pe Moromete de mic. Nici nu ziceai că nu e Marin Mancioacă, fratele tatei. Numai că-l chema altfel. Cum pe Nicu Boacă îl chema Cocoșilă, iar pe Petre Mocanu, Țugurlan.
Ca să nu mai vorbesc de numele satului, Siliștea și el, și de asemănarea leită a întâmplărilor.
Ștefan Mitroi cu fratele lui Marin Preda, Alexandru Preda (Sae)
Nu-mi venea să cred că noi învățam chiar despre noi la școală! Fiindcă Nilă, Achim și Paraschiv, despre care se vorbea în carte, erau chiar colegii mei de clasă. Polina, fata aia frumoasă și bogată, locuia pe ulița bisericii. Iar Poiana lui Iocan se găsea la câțiva metri de casa noastră, în capătul drumului ce ducea la gârlă.
Și-au tot curs verile, până când m-am pomenit în pridvorul casei lui Marin Preda, din Siliștea cealaltă, din nordul județului, unde mai trăia încă nevasta lui Achim, Gheorghe, în realitate. Văzând în ce sărăcie trăiește, i-am strecurat la plecare niște bani în buzunarul de la șorț. Nu cine știe ce. Am de pâine toată săptămâna, a spus ea, și, vrând pesemne să-mi mulțumească, s-a repezit să-mi pupe mâna. Am reușit s-o opresc la timp. Rușinea ce m-a podidit imediat n-am putut cu niciun chip s-o opresc.
Ștefan Mitroi, în pridvorul casei părintești
Mă gândeam că e vorba de soția unuia dintre personajele din Moromeții. Și mă mai gândeam la cât de mult semăna cu mama, căreia nu-i sărutasem mâna niciodată. Cum să mi-o sărute dumneaei mie? Și pentru ce? Nu m-am vindecat de rușinea aceea nici acum.
După care, Nicu Boacă s-a stins, iar odată cu el și Cocoșilă. Petre Mocanu l-a urmat, după câțiva ani, împreună cu Țugurlan.
Marin Mancioacă le-o luase înainte. Rămăsese fără Moromete satul meu. Rând pe rând, s-au dus, secerați de grâu, toți Moromeții, de peste tot.
N-a avut pic de milă ultimul seceriș. De Moromeții din literatură n-a putut să se atingă. Și n-o să poată nicicând. Mă tem, însă, că odată cu moartea celor din viața reală, deși nemuritori, Moromeții din carte au murit și ei puțin.
Comentarii recente