Spațiul relațiilor interumane din lumea scriitorilor și artiștilor a fost întotdeauna și rămâne dominat de amiciție, care este ca zăpada mieilor primăvara, se topește cât ai clipi din ochi.
Prietenia este cu totul altceva, un alt sentiment, și este mai rară, iar între scriitori, se știe, foarte rară. Orgoliul identităților: cu cât identitatea este mai mare, și singurătatea la care este sortită meseria de scriitor este, la rândul ei, mai mare. Între scriitori prietenia a fost atât de rară, încât a intrat în legendă. Faulkner spunea despre Hemingway că este cel mai mare, dar se pare că nu s-au întâlnit niciodată. Tolstoi, care era uriaș, s-a zbătut să se împrietenească neapărat cu Turgheniev, cu care era oarecum rudă, însă tentativa s-a sfârșit cu un eșec foarte aproape de un duel. Hemingway scria că: „Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi cei de astăzi suntem nevoiți să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieșim în larg, până când rămânem cu totul singuri.”
În veacul XX, în lumea literelor din Franța a intrat în legendă prietenia dintre poetul René Char și cel mai tânăr laureat pentru literatură al Premiului Nobel, Albert Camus, dar ei reușeau foarte rar să se întâlnească, chiar și după ce puseseră la cale proiectul unui album cu fotografii din Provence și chiar după ce René Char i-a găsit lui Camus o casă în care să se mute și să locuiască pentru scris și nu numai, în satul Lourmarin, unde și este îngropat.

Ajuns aici, aș vrea să vă spun că în viața și în opera lui Albert Camus, scriitor al veacului european XX, m-am regăsit cel mai mult; și în patima pentru părinți, și în patima pentru teatru, și în patima pentru locurile copilăriei, și în neputința de a mă despărți de gazetărie, și în ambiția de a mă izola, când nu puteam altfel, în mine însumi. A fost, din veacul literar XX, scriitorul de care mă simt sufletește cel mai aproape și nu mă satur nici azi să recitesc – a câta oară? – paginile lui de literatură și de filosofie și de teatru și, mai ales, nu mă satur să revin asupra romanului neterminat, reconstituit de soția și de fiica lui, Primul om.
Am intrat în gazetărie și în literatură cucerit de zgomotul și furia amiciției și, rând pe rând, părăseam și zgomotul, și furia, pentru a rămâne cu mine, însoțit curând de atâtea dezamăgiri și de trădarea atâtor amici despre care am povestit în paginile falsului Jurnal de față.
Am avut totuși un Prieten, singurul prieten, începând de la vârsta de 18 ani ai lui, și prietenia s-a maturizat odată cu acest prieten și s-a încheiat când eu aveam 78 de ani, iar el, grăbit fără voia lui să mă părăsească, avea 67 de ani. Acest prieten a fost Adrian Păunescu.
Prietenia noastră a cuprins și familiile noastre și copiii noștri și soția mea și soțiile lui și iubirile lui. Cu lacrimile cu care acestea i-au împăienjenit ochii de atâtea ori și versurile lui aproape toate și debutul meu în roman determinat de el și baricada comună și gazetăria noastră și ambiția noastră de a fi în vâltoarea evenimentelor și la vârf mereu și deznădejdile lui și obligația desfășurării vieții mele de a o lua mereu de la început și nerecunoașterile, ba ale breslei, ba ale administrației, și ambiția de a rămâne verticali în slujirea idealului, de a ne justifica în ipostaza de români și, în sfârșit, atâtea nenumărate bucurii care, deși se dovedeau efemere, ne încărcau sufletește cu o putere venind să ne salveze și când eram disperați, pentru că am fost și disperați, ne răcoream în dialogurile telefonice de la unu și două și trei noaptea sau cinci dimineața, pe care și el avusese intenția de a le publica într-o carte.
Cu Adrian Păunescu m-am certat de peste o sută de ori, definitiv, pentru totdeauna, până la sfârșitul vieții, fără drept de apel și trântindu-ne pentru ultima dată telefonul, pentru ca a doua zi sau a treia zi sau peste o lună una din soțiile noastre să ridice receptorul ca să audă glasul lui sau al meu: „Dă-mi-l pe Adrian!” sau „Dă-mi-l pe Dinu”.
– V-ați împăcat? era replica lor pregătită și așteptată, pentru că știau că o să trebuiască să ne certăm și la a o suta cincizecea oară definitiv și până la sfârșitul vieții.
Clipa cea mai dureroasă pe care am trăit-o împreună cu el a fost nu cu foarte multă vreme înainte de a ne părăsi, și pe mine „pentru totdeauna”, când s-a întors de la Chișinău după o călătorie ultimă și istovitoare, invitat să participe la distingerea lui în Aula Academiei din capitala Basarabiei cu titlul de membru al Academiei, în prezența președintelui țării, a prim-ministrului țării, a membrilor guvernului și a membrilor Academiei. Atunci când i s-au înmânat de către președintele Academiei însemnele titlului de academician i s-a făcut rău și, pur și simplu, a leșinat. În țara lui, el nu fusese recunoscut de Academie, chiar de către amicii lui, președinți ai Academiei, de către președintele țării, de către prim-ministru. El, care a fost și rămâne cel mai mare poet al limbii române din veacul XX, după Arghezi.

Articol apărut pe blogul „Adevărul”.