Continuare din numărul trecut

Locuitorii Munteniei și Olteniei anilor din jurul lui 1400 – dar aș putea adăuga aici și pe moldovenii ce impuneau tot pe atunci, în numele aceluiași realism, un ierarh local pentru mitropolia obținută după o lungă înfruntare cu Bizanțul sau, mai înainte încă, pe ardelenii și bănățenii ai căror cneji, ctitori de biserici, își apăraseră drepturile înaintea ofensivei catolice și angevine – mărturiseau o libertate spirituală anevoie de descifrat, altfel decât prin răzlețe dovezi ale unor texte și ale unor opere de artă.
Celor care, intrați în cinul monahal, le fusese de nesuportat – în vremea imediat premergătoare domniei lui Mircea cel Bătrân – „întocmirea chinovicească” a mediului greco-slav de la Muntele Athos, respinsă de călugării români ajunși la Cutlumuz și reveniți, în țara lui Vladislav I, la un mod de trai mai apropiat celui țărănesc, în schituri de lemn dispărute și în chiliile rupestre ce mai dăinuie prin părțile Muscelului și ale Buzăului, le vor fi corespuns, desigur, nu regulile imuabile ale artei bizantine din metropolă, ci mai curând – și mult mai congruent unei structuri mentale populare – pitoreasca, libera, neașteptata interpretare de motive și scheme artistice dintr-un Răsărit provincial infiltrat pe alocuri de heterodoxii, ivite pe pământurile de erezie ale Asiei Mici și ale Balcanilor, cu vagi ecouri la miazănoapte de Dunăre, în timpul păstoririi aici a starețului Nicodim de la Tismana sau a mitropolitului Antim Critopulos.
Stângăciile și naivitățile morfologice învederate de ferecătura în argint sau de pictura cu vrejuri, flori și păsări exotice a tetraevanghelului din 1404-1405 „scris” de abia amintitul „popă” Nicodim, sau de olăria cu simboluri animaliere și siluete antropomorfe găsită la Coconi, sau de ceramica smălțuită decorativă cu motive sgrafiate vegetale, geometrice și aviforme descoperită la Zimnicea și la Enisala, la Păcuiul lui Soare și la Târgoviște ne apropie pe nesimțite de ceea ce avea să fie curând interpretare savuroasă, plină de prospețime, în creația artistică folclorică a medievalității finale, la un hotar al civilizației Bizanțului unde voievodatele românești se iviseră din „Romaniile” populare ale primului ev mediu.
A stărui însă, în mai dreapta judecare a civilizației românilor de acum șase sute de ani, numai în scrutarea acestui facies folcloric ar fi, fără doar și poate, o eroare. Pentru că la antipodul său – ca o firească și necesară completare –, în mediul princiar al curții și al lumii boierești acum definitiv conturată în ierarhii feudale, costumele și argintăriile, castelele și bisericile evocă un nivel seniorial consunând cu restul Europei, într-un fast ce sintetiza, în sfera vizualului, noutățile și strălucirea din atâtea zone culturale cu care Muntenia s-a aflat în contact direct sau mijlocit, Bizanțul și Balcanii, Apusul și Islamul.
Dacă voim să înțelegem locul unde se afla, între capetele încoronate ale Europei feudale, voievodul Mircea cel Bătrân, aliatul cruciaților francezi și burgunzi ai lui Jean de Nevers, în 1396 la Nicopole, arbitrul suveran al luptelor dintre cei câțiva sultani otomani, după 1402, sprijinitorul ierarhiilor de stirpe grecească ajunși la Argeș, va trebui să distingem în această sinteză de civilizație a Țării Românești tot ceea ce venea din arii artistic-culturale deosebite, dacă nu chiar divergente, potrivite în cele din urmă sub semnul unei echilibrate contopiri de motive și structuri, niciodată până atunci – și niciodată, poate, de atunci, în evul mediu – învecinate în opere și monumente ce aparțin locului și spiritului românesc pentru și în care au fost gândite.
Palmetele stilizate conform viziunii musulmane în epitaful din 1396 de la Cozia puteau astfel să coexiste, în somptuoasa broderie liturgică, cu lorosul imperial bizantin purtat tot aici de îngeri, după cum saccosul și diadema lui Mircea cel Bătrân de pe aversul unor monede muntene de la 1399-1400 nu contraziceau, stilistic, nici surcota occidentală a voievodului de pe aceleași mărunte reprezentări numismatice cvasi contemporane, nici chaussele de cavaler cruciat ale prințului valah, împodobite cu însemnul „despotiei” în tabloul votiv din biserica cea mare a Coziei așa cum a fost el zugrăvit către 1391; în vreme ce bijuteriile, cu inscripții latine și germane, din mormintele de la Argeș sau gisantul de piatră, amintitor de Apus, reprezentând pe fiul catolicei Clara și tatăl lui Mircea, amatorul de steme, însemne și armuri cavalerești care a fost Radu I, nu excludeau iconografiile de sursă constantinopolitană ale „Sinaxarului” ce avea să străjuiască de-a lungul secolelor mormântul lui Mircea la Cozia, completând întrucâtva, în schimb, ceea ce putem bănui că va fi fost atmosfera palatină din Țara Românească, refăcută azi numai din crâmpeie de știri (de felul celei menționând menestreli ce puteau răspândi muzica și versul unor balade despre domnii români de la Dunărea de Jos, precum un „Spilman us der Walechyen” amintit într-un text german, la Marienburg, în 1399).

Mircea cel Bătrân (1355 – 1418)

Măsura în care timpul ce a urmat domniei lui Mircea cel Bătrân a omologat câteva dintre liniile spiritualității românești pentru întâia oară evidente istoricului în monumente și fapte de cultură vechi de șase veacuri – să nu uităm, în orizontul artei numai, adecvarea la realitățile locului dovedită de arhitecturile ștefaniene, libertatea desfășurării iconografice din pictura rareșiană, sinteza decorativă cantacuzină și brâncovenească! – indică și rațiunile pentru care civilizația Țării Românești de la 1400 poate însemna și un început de drum echivalând cu o întemeiere.
O întemeiere purtând cu ea aura firescului – ca un semn al meridianului acesta ce și-a refuzat, lucid, metafizici și utopii, ca o amintire a mai vechilor origini ale unui popor de luptători și ctitori –, dar purtând și maiestatea simplității cu a cărei evocare începusem rândurile mele. Ea a primit, de fapt, numele pe care poetul l-a dat demult unui moșneag ce ar fi putut să înfrunte, pentru sărăcia și nevoile neamului său, toate împărățiile lumii.