În activitatea de zidire a Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, mănăstirile au avut și au o contribuție majoră. Mănăstirea nu a fost niciodată văzută în Ortodoxie ca un simplu monument artistic, ci ea este o adevărată scară către Dumnezeu, locaș de rugăciune continuă, unde creștinul întotdeauna și-a găsit mângâierea sufletului.
Spiritualitatea ortodoxă din ținuturile vâlcene a fost și rămâne sinteza spiritualității monahale isihaste din țara noastră, desăvârșită aici prin activitatea duhovnicească a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica și a ucenicilor săi.

Nimic nu este mai reprezentativ pentru județul Vâlcea decât mănăstirile, care de atâtea veacuri întăresc cultura românească a Olteniei de sub Munte, fiind reali factori misionari și deopotrivă culturali.
Viața duhovnicească a credincioșilor vâlceni a fost permanent înnoită de mănăstiri, acestea fiind adevărate cristelnițe spirituale, în care s-au născut și au crescut duhovnicește vâlcenii. Viața monahală din aceste ținuturi a fost influențată mult și de spațiul geografic local, parcă făcut pentru sihăstrie și trăire călugărească în general. Astfel s-au născut mănăstiri de o valoare duhovnicească și culturală incomensurabilă.
Mănăstirile de aici dovedesc atât hărnicia călugărilor, cât și viața lor duhovnicească tainică, ei fiind preocupați mereu de filocalie, de iubirea de frumos. Moștenirea spirituală și totodată culturală pe care aceștia ne-au lăsat-o constituie pentru noi o adevărată scară ce ne pune în legătură cu trecutul, cu rădăcinile noastre duhovnicești, făcându-ne să trăim și să simțim ca români adevărați și ca ortodocși dreptslăvitori. Aceste lăcașuri de rugăciune dau mărturie că niciodată candela rugăciunii nu a încetat să lumineze aici, aducând și în lumea de astăzi ceva din tainica rugăciune de atunci.
Cu adevărat, pentru contemporaneitate, mănăstirile din Vâlcea sunt adevărate izvoare de viață duhovnicească și de emoție artistică, ele impresionând prin arhitectura și pictura lor, însă mai presus de toate, prin viețuirea aleasă a părinților și maicilor de odinioară, dar chiar și de acum. Viața liturgică mănăstirească îi face pe credincioși să simtă cu adevărat ca realitate prezența Împărăției lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Mănăstiri precum Cozia, Hurezi, Bistrița, Surpatele, Arnota, Dintr-un Lemn, Schitul Iezer, Ostrov, Mamu, dar și mai noi, precum Vârful lui Roman, Suiești și altele, impresionează atât prin frumusețea artistică a ansamblurilor monastice și activitatea cărturărească desfășurată în acestea, cât și prin viețuirea exemplară a monahilor și monahiilor din ele. Ele toate lucrează cu adevărat la înveșnicirea omului prin scrierea Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor. Fiecare mănăstire devine, în felul ei, un ospăț euharistic, hrănindu-i pe credincioși cu Hristos, nu doar la Sfânta Liturghie, ca Trup și Sânge, ci și prin cuvânt, prin culoare și mai ales prin exemplu de viețuire, de urmare a lui Hristos. Fiecare mănăstire este în sine și un îndemn de a-L căuta pe Hristos Dumnezeu adevărat, nu undeva departe, retras din lume, ci intim prezent în viața noastră.
Dintre toate aceste mănăstiri, Cozia ni se înfățișează ca fiind una dintre nestematele Olteniei de sub Munte, atât prin frumusețea artistică a arhitecturii și picturii ei, cât și prin ceea ce a însemnat și înseamnă ea și astăzi pentru cultura națională. Această mănăstire, oglindă a Împărăției lui Dumnezeu și a culturii naționale, a fost și rămâne izvor de inspirație pentru literatura și arta românească, vrednicul de pomenire stareț, Gamaliil Vaida, în monografia dedicată mănăstirii pe care a stărețit-o, enumeră peste zece scriitori care au fost inspirați de frumusețile Coziei, de la Grigorie Alexandrescu și până la Ioan Alexandru, la care noi nu putem să nu-l adăugăm pe strălucitul scriitor și exemplar ierarh al Bisericii noastre, Bartolomeu al Clujului.
Mănăstirea Cozia este cea care încheie șirul ctitoriilor domnești ale secolului al XIV-lea, fiind „unul dintre cele mai valoroase monumente istorice și de arhitectură feudală de factură religioasă din țara noastră”1, „cea mai intimă parte din cerurile Oltului nu numai pentru că turnurile ei se oglindesc în apa – acum liniștită – a bătrânului râu, ci și pentru că ea însăși este oglindă a cerului duhovnicesc. Pe lângă aceasta – și nu în ultimul rând – e una din cele mai glorioase ctitorii voievodale”2.
Arhitectura și pictura acestei lavre a Olteniei de sub Munte poartă pecetea tradiției spiritualității bizantine, meșterii care au zidit-o și zugrăvit-o, aduși din Moravia, au folosit modelul Mănăstirii Crușevăț din Serbia, așa încât această mănăstire a devenit „una dintre cele mai frumoase mănăstiri din țara noastră și, pe deasupra, doldora de istorie”3. Întemeiată pe tradiția Părinților, înnoirea duhovnicească, adusă de curentul spiritual-cultural isihast, exprimată dogmatic în scrierile Sfântului Grigorie Palama și în sinoadele secolului al XIV-lea a exercitat o influență uriașă asupra întregii lumi ortodoxe, atât în plan duhovnicesc cât și în planul artei creștine, prin capacitatea de sugerare a unei adânci vieți spirituale prin chipurile sfinților ce au fost zugrăviți. Prin zidirea Coziei, asistăm la atingerea apogeului culturii și artei religioase specifice vremii, prin preluarea modelului athonit al Mănăstirii Ivir, model întâlnit cu elemente specifice locale și la multe mănăstiri din Serbia, precum cea amintită, ce a constituit izvod pentru zidirea Coziei.
Acest spațiu isihast, al rugii necontenite, începând cu perioada de ctitorire, a avut un important rol duhovnicesc, istoric și cultural. Prin poziția sa geografică, Mănăstirea Cozia a fost peste veacuri o garanție a vieții românești și a Ortodoxiei de o parte și de alta a Carpaților. Acatistierul slavon scris la Cozia în 1558, un manuscris executat de copistul Ierodiacon Isaia la Cozia și trimis la Mănăstirea Hodoș-Bodrog din Eparhia Aradului și păstrat în Biblioteca Episcopiei Aradului, descoperă rolul cultural misionar al Mănăstirii Cozia în apărarea Ortodoxiei românești din Transilvania secolului al XVI-lea.
Epoca brâncovenească, perioadă în care arta din Țara Românească a atins o culme de neegalat, până astăzi, nu a trecut fără să lase schimbări și în această lavră voievodală, așa cum întărește și pisania pictată pe peretele despărțitor dintre naosul și pronaosul bisericii, ce descoperă data probabilă a așezării pietrei de temelie: „Această sfântă și Dumnezeiască biserică, unde se prăznuiește hramul Prea Sfintei și începătoarei de viață Troiță, iaste zidită den temelie de blagocestivul răposat Domnu Io Mircea Voievod cel Bătrân, la cursul anilor 6894 (1386) care o au înfrumusețat în lăuntru cu tot felul de podoabe și afară întărind-o cu venituri pentru chivernisirea ei; iar pentru multă vreme a trecuților ani, fostu-s-au pierdut podoaba ei cea dintâi a zugrăvelii și văzând-o stricată, cinstitul și de bun neam, dumnealui Jupân Cantacuzino bi vel păharnic, feciorul spăt. Drăghici, îndemnatu-s-au de dumnezeiasca râvnă de o au zugrăvit precum se vede, pentru a lui veacinică pomenire. În zilele prealuminatului și înălțatului Domnu Io Constantin B. Basarab Voievod, fiind păstor Țărei prea sfințitul mitropolit chir Teodosie, leat 7213 (1705); iar năstavnic Serafim Ieromonah. Ipisah Preda i snă (fiul) ego Ianache Sima Mihăilă zugrafi”.
Mănăstirea Cozia a fost cercetată în cele peste șase veacuri de existență de cei mai de seamă domnitori ai neamului nostru, începând cu Mircea și continuând cu Sfântul Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Sfântul Constantin Brâncoveanu. În pridvorul acesteia și-a găsit odihna cea veșnică nu doar voievodul ctitor, ci și mama lui Mihai Viteazul, călugărită aici cu numele de Teofana, după cum indică și inscripția de pe piatra funerară: „Preastavi se raba B[o]jia (A răposat roaba lui Dumnezeu), călugărița Theofana, muma roposatului Mihailǔ voevod și fie sa, doamna Florica și fiiu său, Nicolae vod[ă], au nevoit și au scris vă dni, Io Radulǔ vod[ă]; leat 7114 (1605-6)”.
Organizată după modelul marilor lavre aghiorite, Mănăstirea Cozia a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale ale Țării Românești în toată perioada Evului Mediu.
Această lavră, ctitorită de unul dintre precursorii importanți ai unificării românilor, a dăruit Bisericii noastre nu mai puțin de treisprezece mitropoliți – zece mitropoliți ai Țării Românești, un Mitropolit al Basarabiei, un Mitropolit al Olteniei și un Mitropolit al Ardealului –, nouă episcopi ai Râmnicului, dar a și împodobit cultura română cu o școală de miniatură, una de copiști și alta de muzică, aici fiind compuse vestitele pripeale de către unul dintre sfetnicii Voievodului Mircea cel Bătrân, care s-a călugărit și a primit numele de Filotei. Aici s-au organizat biblioteci și școli monastice de copiști și caligrafi, s-au înființat ateliere de sculptură în piatră și lemn, ateliere de broderie, școli de pictură murală și iconografică. Monahii-copiști erau învățați să scrie nu doar literă frumoasă, ci și arta majusculelor, a chenarelor și vinietelor. Șirul lor la Cozia începe cu Damian monahul4 din vremea voievodului Mircea cel Bătrân. „În istoria culturii vechi românești, și anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un șir lung de clerici luminați, iubitori de țară, adevărați pioneri în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă, de cultură și de unitate românească. … Numele lor a fost căutat cu pasiune și migală, a fost descifrat de cercetători pe frontispicii sau pe margini de manuscrise și de cărți și a intrat de mult în patrimoniul național”5.
La începutul secolului al XV-lea era atestată, printr-un document din 28 martie 1415, Școala mănăstirească de la Cozia, școală ce-și va continua activitatea până în secolul al XVIII-lea. Primul dascăl al școlii, starețul Sofronie, își iniția ucenicii în tainele scrisului și cititului, învățându-i limbile greacă și slavonă.
Pripealele monahului Filotei se regăsesc în peste 25 de manuscrise slave, fiind tipărite la Veneția în 1536 și 1547, iar apoi de către Diaconul Coresi în Sbornicul de la Sebeș (1580). Episcopul Damaschin Voinescu le-a tradus în limba română, tipărindu-le în Psaltirea de la Buzău, în 1703 (filele 179-192) și în Catavasierul de la Râmnic în 1725 – această versiune fixându-se în Polieleul liturgic, în Moldova și Țara Românească, până în secolul al XIX-lea, iar, în Transilvania, până în zilele noastre. Prin larga răspândire a pripealelor, Filotei a fost considerat drept primul nostru scriitor de circulație international, tipărit și în Occident6. Originalitatea Pripealelor monahului Filotei de la Cozia reprezintă un prim moment al culturii scrise în Țara Românească, considerat de către P.P. Panaitescu drept „prefața literaturii române”7.
Nu îl putem trece cu vederea nici pe Mardarie Cozianul, care a alcătuit în 1649 prima lucrare lexicografică, un Lexicon slavo-românesc, ce cuprinde 4575 de termeni slavoni, însoțiți de corespondentul românesc. Acesta a fost alcătuit pe baza și după modelul Lexiconului slavo-rusesc al lui Pamvo Berânda, tipărit la Kiev în 1627. Lexiconul avea un rol deosebit în activitatea didactică a școlii, depășind cu mult rolul didactic al unui manual de citire, devenind totodată un instrument de lucru extrem de valoros în opera de traducere a cărților liturgice precum și a scrierilor din limba slavă. Autorul are și o însemnare pe fila 397 a manuscrisului original în care precizează: „Acest lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie, pisar, cu porunca și binecuvântarea părintelui nostru Kir Ștefan, egumen de la sfânta mănăstire Cozia, unde este hramul Sfintei Treimi (Troițe). În zilele binecredinciosului și de Hristos iubitorului Io Matei Basarab, mare voievod și în zilele arhiepiscopului și mitropolit Kir Ștefan a toată Ungrovlahia la anul 7157 (1649) și s-a sfârșit în luna lui martie 22 de zile”8.
Aceste coordonate ale istoriei Mănăstirii Cozia nu sunt decât câteva aspecte ale importanței acesteia în plan cultural și spiritual, însă toate acestea întăresc, fără doar și poate, în conștiința neamului nostru, că rădăcinile culturii noastre naționale sunt înfipte adânc în viața monahală din care încă își trag seva.

NOTE:
1 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. IBMBOR, București, p. 295.
2 Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, 1990. p. 34.
3 Valeriu Anania, op. cit., p. 34.
4 Episcop Dr. Antonie Plămădeală, Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 46.
5 Episcop Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 5.
6 Episcop Dr. Antonie Plămădeală, op.cit., p. 60.
7 P. P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971, p. 13.
8 Biblioteca Academiei Române, București, Ms. 450, p. 397.