Întâmplarea asta vine din copilăria mea, când pădurile din jurul satului nostru foiau de lupi.
Niște gospodari – tatăl și fiul – din Săhăidac, un sat vecin, veniți cu carul după uscături, au găsit sub o grămadă de lemne un culcuș cu trei pui de lup.
Semănau ca niște cățelandri, care se hârjoneau rostogolindu-se prin zăpadă, mârâind vesel și lingând blajin mâinile celora care-i găsiseră între vreascuri, dornici de joacă.
„S-or juca copiii noștri cu acești țânci…”, a zis unul dintre bărbați. „Da poate-i folosim și la paza gospodăriei, când mai cresc…”
I-au luat, i-au învelit într-o pufoaică și i-au aruncat peste lemnele din car, ducându-i cu ei în satul lor de peste dealuri.
Când au ajuns în ogradă, mai înainte de a descărca gătejele și a deshăma caii care fornăiră tot timpul agitați, au strecurat în casă puii de lup, „ca să se joace copiii”, apoi când s-a lăsat întunericul – cu toate protestele odraslelor lor – au închis lupușorii într-o șură de după casă, acoperită cu paie, care avea și zăvor greu, ce se închidea cu lacăt.
Între timp lupoaica din pădure, plecată în căutarea hranei, a revenit la bârlogul ei din braniște, dar n-a mai găsit nici grămada de lemne și nici puii…
S-a luat după miros pe urmele căruței cu lemne, care au adus-o la niște case.
Când a ajuns la marginea satului, câinii mahalalelor au simțit-o și au însoțit-o cu larmă, ea lăsându-se mușcată și lătrată de moarte de toți cățelanii acelui sat. Își arăta doar colții din când în când, aruncând indiferentă de pe coapsele ei coteii ce săreau să-și înfigă caninii în blana fiarei, care se grăbea să ajungă cât mai curând acolo unde-și pusese în gând să ajungă.
Când a sărit gardul înalt de nuiele cu tot cu hărmălaia de câini în ogradă, dând târcoale casei cu acel infern lătrător, speriind copiii din ea, care se și ascunseră pe dată în fundul cuptorului cu țoalele pe cap, acei gospodari, care erau, ca mulți dintre bărbații din preajma pădurilor, și buni vânători, și-au încărcat pe dată armele, pregătindu-se s-o omoare.
În clipa în care au deschis brusc ușile de la tinda casei cu armele la ochi, lupoaica tocmai se așezase pe labele dindărăt în mijlocul ogrăzii urlând către luna de argint de deasupra, parcă cerându-și puii îndărăt.
Au descărcat amândoi odată armele în ea, gloanțele grele pregătite pentru mistreți rupându-i trupul – cum aveau să se laude mai apoi vânătorii – în câteva bucăți.
Fiara, sau ce mai rămăsese din ea, mai degrabă măturată de împușcături, s-a rostogolit schelălăind în fundul unei râpi din preajmă, dispărând în întuneric.
Haita de câini, speriată și ea de detunăturile armelor, se mai auzise o vreme bătând prin grădini, apoi s-a împrăștiat, javrele întorcându-se fiecare pe la ogrăzile cui le are.
Apoi peste un timp iarăși s-au auzit.
Apoi iarăși au muțit.
Cei doi gospodari n-au închis un ochi întreaga noapte, ținând armele încărcate de-a gata.
Plozii acestora stătuseră și ei de veghe lângă părinții lor, de acolo din fundul cuptorului tot părându-li-se că se aude bau-baul ba pe sub ferestre, ba prin pod, ba pe acoperiș, ba prin tindă…
A doua zi în zori, când cei doi bărbați au ieșit cu armele în mâini în ogradă, au văzut că zăpada de jur-împrejurul casei era toată numai sânge.
Când au scos lacătul și au tras zăvorul de la ușa șurii, unde se aflau închiși cei trei lupușori, tabloul pe care l-au văzut i-a cutremurat: într-un colț, cu capul sfărâmat de gloanțe și cu blana ruptă în mai multe locuri de zăvozii satului, zăcea lupoaica moartă, culcată pe-o parte, iar din țâțele ei, din care laptele mai picura încă, sugeau lacomi cei trei lupușori flămânzi.
Ei nu înțelegeau că mama lor e fără de suflare și se mai hârjoneau, împingându-se unul pe celălalt de la țâța care li se părea a fi mai plină…
În noaptea care trecuse, lupoaica se întorsese rănită înapoi ca să-și alăpteze puii, sărise de pe o costișă de alături pe acoperișul șurii, găsise sau săpase chiar ea cu botul și ghearele o gaură în acoperișul de paie, prin care să se poată strecura către puii ei…
Dragostea de mamă nu ținuse cont de nimic: străbătuse drum lung, sărise garduri, întretăiase ogrăzi, trecuse prin haite de câini, suferindu-le mușcătura și lătratul, se lăsase sfârtecată de gloanțe, sângerase în zăpezi, își săpase cale prin acoperișuri, pătrunsese benevol în închisoarea improvizată de acei oameni, ca să ajungă la lupii ei, pe care acolo în pădure îi lăsase flămânzi și în așteptare…
Când se prăbușise rănită de sus, parcă din cer, cu tot cu paiele din acoperiș peste puii ei, simțind mai apoi cum cei trei pui trag din țâțele ei pline laptele sățios, bănuiesc că ea murise fericită.
Dragostea de mamă îi împrumuta în acele clipe lupoaicei trăsături umane, fiindcă numai o mamă adevărată poate să-și dea ceea ce are mai scump – viața – pentru ceea ce are și mai scump – copiii ei.

„Poporul nostru a luptat pentru limba noastră ca pentru propria ființare”
sau
Omagiu adus unei mari personalități a
culturii românești de azi
   

    A încetat nedrept să mai bată, victimă a pandemiei, la 72 de ani, inima unei personalități de seamă a întregii culturi românești de astăzi, romancierul de rezonanță internațională, poetul, istoricul și istoricul literar și oratorul Nicolae Dabija, creatorul și directorul revistei „Literatura și arta”, purtătoare de cuvânt a mesajului său tulburător de unitate națională, de verticalitate și de identitate națională și spirituală, membru al Academiei Republicii Moldova, unde ziua pierderii lui a fost declarată zi de doliu național, însoțită de funeralii naționale, de asemenea membru al Academiei Române, unde știrea a trecut, din nefericire, cu un slab ecou.*

    Invitat la Slătioara în urmă cu doi ani, așadar, în toamna anului 2018, să primească marele premiu „Niște Țărani” acordat de Fundația cu același nume, marele scriitor și tribun, emoționat la primirea premiului, în Bisericuța Tămâioară, ocrotiroarea celebrei frize a Potecașilor, mi-a dăruit capodopera sa, romanul Temă pentru acasă, tradus și recunoscut în atâtea țări ale lumii, mi-a citit, copleșindu-mă, dedicația care mă însoțește de atunci ca o pecete nu numai onorantă, dar și încărcată de răspundere față de filosofia apostolului identității naționale:
          „Instituției pe nume
                       Dinu Săraru,
    Autorul capodoperei Niște țărani, citită în Basarabia tinereții mele pe sub bancă, prozatorului-școală de la care generația mea a învățat arta scrisului românesc, admirația mea dintotdeauna,
                  Nicolae Dabija
                  11 septembrie 2019, Chișinău”
    Mi-am permis să citesc dedicația pentru că ea închide în subtextul ei întreaga dramă a fraților noștri din stânga Prutului cărora acest mare scriitor și stâlp al societății salea înrămat-o fericit în metafora „poporul nostru a luptat pentru limba noastră ca pentru propria ființare”.
    Întâlnirea la poalele Măgurii Slătiorului și ale Munților Căpățânii a pecetluit simbolic o mare prietenie care mă îndeamnă și mă onorează să mă plec astăzi în fața acestui mare patriot român și mare spirit românesc, model strălucit al apostolatului unității și identității naționale.
    Fundația „Niște Țărani” și Revista „Clipa” se pleacă de asemenea respectuos în cinstea memoriei sale.

* P.S. Revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”
Revista B.O.R. „Lumina”
Comunicat Academia Română

Dinu Săraru

___________________________
Articol apărut pe blogul „Adevărul”

Legendarul Nicolae Dabija, acasă la Slătioara

 

    Nu au trecut decât 15 luni de când academicianul Nicolae Dabija a fost distins cu Marele Premiu al Fundației Naționale „Niște Țărani”, în sfânta Bisericuță a potecașilor din Vioreștii Olteniei de sub munte.
    Trăsnetul nemilos a ajuns și la Slătioara, dar ne încăpățânăm să credem că scriitorul Nicolae Dabija va fi mereu lângă noi, la fiece ediție a Premiilor, la oricare act cultural.
    Căldura vorbelor sale, acuratețea ideilor, înălțătorul său discurs, ne-au marcat atunci și au rămas în mintea noastră, în sufletul nostru: „Eu vin din țara lui Eminescu în țara lui Eminescu, eu vin din țara lui Brâncuși în țara lui Brâncuși, din țara lui Grigore Vieru în țara lui Grigore Vieru, din țara lui Dinu Săraru în țara lui Dinu Sararu. Îmi spunea cel mai mare scriitor român în viață, Dinu Săraru, să vin aici și să mă simt ca acasă. Ei bine, eu nu mă simt ca acasă, ci mă simt acasă”.
    Iar povestioara cu podul peste Prut ne-a confirmat, pentru eternitate, geniul creator al academicianului Nicolae Dabija. Scriitorul Dinu Săraru, la înmânarea Marelui Premiu, l-a numit, cu emoție și admirație, „Legendarul Nicolae Dabija”. Metafora poetului exprimă inspirat, rezonant, înălțător, crezul românilor întru Unirea cu Basarabia: „Să facem un pod nu de-a latul, ci de-a lungul Prutului, de la izvoare și până la vărsarea în mare!”
    Rămânem mai săraci, dar cu slovele de aur ale lui Nicolae Dabija și cu convingerea că, în curând, veni-va ziua când vom putea realiza la Bisericuța din Viorești, Aleea Celebrităților, unde vor fi gravate numele laureaților Marelui Premiu al Fundației Naționale „Niște Țărani”.
    Și așa, alături de Adrian Păunescu și alți 21 de iluștri premianți, vom păși, cu mândrie și înaltă recunoștință, pe numele lui Nicolae Dabija, care rămâne veșnic, acasă la Slatioara.

Fundația Națională „Niște Țărani”
Gl. lt. (r) dr. Olimpiodor Antonescu