Continuare din numărul 58.

Din punct de vedere semantic, ornamentele reprezintă un sistem de semne sau semnificanțe grafice care corespund anumitor sensuri sau semnificații. Pornind din credințe străvechi sau din vechi înțelesuri comunitare, ornamentele își pierd adesea sensul originar, rămânând să înfățișeze doar semnul plastic și să înfrumusețeze vasele.

Deși vorbesc o limbă particulară, „ele se înfățișează ca niște semne mute pentru cel care le privește pentru întâia oară. Cercetate mai de aproape, ele sfârșesc prin a-și dezvălui taina liniilor, care capătă rostul slovelor sau al notelor muzicale.” [Tzigara-Samurcaș, 1928, p. 15]

Semnificația „slovelor” sau semantica ornamentală este unul din criteriile care permit o amplă clasificare.

Ornamentele abstracte, cu forme geometrice, liber desenate sau mixte, sunt cele care nu mai păstrează nici o legătură semantică cu sursa inițială de inspirație sau cele făurite în timp prin prelucrarea și tipizarea reprezentărilor realiste [Dunăre, 1979, p. 75].

Punctele, liniile, cercurile, spiralele, pătratele, virgulele sunt, în decorul ceramicii de Horezu, doar simple „prepoziții” geometrice, care au rolul să lege o parte de „propoziție” decorativă de alta. Ele fac trecerea „între motivele principale și secundare”, fiind „efecte” necesare în sintaxa ornamentală.

De un alt statut se bucură însă ornamentele concrete, care se subdivid, în clasificarea luată ca model de analiză, în trei grupe cuprinzătoare: fiziomorfe, skeomorfe și sociale.

Elementele fiziomorfe cuprind șase grupe de ornamente: cosmoforme, geomorfe, fitomorfe, zoomorfe, avimorfe și antropomorfe.

Ornamentele cosmomorfe din ceramica de Horezu sunt soarele și steaua. Valoarea de simbol, dar, mai ales, sensul magic s-au pierdut. Au rămas doar conținutul și semnificația.

„Soarele înseamnă viață și bucurie, de-aia îl punem pe taiere. Când nu e frumos afară avem soarele în casă și ne luminăm.” (Ioana Mischiu)

„Așa am învățat de la ’ăi bătrâni, să facem și modele cu soare.” (Eufrosina Vicșoreanu)

„La noi multe motive se fac în formă de stea. Pe taiere mai ales, foarte des, facem stele. Se caută mult astea. Sunt și frumoase și de multe ori le facem față de om, cu ochi, nas și gură.” (Maria Ștefănescu)

„Noi zicem că facem steaua magică, da’ eu nu știu prea bine ce înseamnă asta.” (Maria Bâscu)

Antropomorfizarea soarelui și a stelei, ca elemente centrale pe taiere, este o temă dragă olarilor horezeni. Soarele cu raze și forma stelei sunt probabil cele două imagini care au organizat dispunerea generală, radială a ceramicii de Horezu.

Spirala simplă, dublă, valul, meandrul și cercul sunt tot atâtea reprezentări ale simbolului solar, care din punctul de vedere mai sus-amintit, au sugerat aranjarea circulară a celorlalte motive care fac parte din aceeași compoziție.

Ornamentele geomorfe sau toponimice apar foarte puțin în ceramica de Horezu, doar acolo unde, într-un registru narativ, „povestind” cum merg boii la arat, cum duce ciobanul oile la păscut, cum toarce o femeie în natură sau cum se roagă la o troiță din drum, este nevoie să se sugereze configurația locului (dealuri, munți, poteci, râuri).

Ornamentele fitomorfe compun o grupă reprezentativă și sunt realizate într-o inepuizabilă rețea de reprezentări decorative. De la frunze până la copaci, o întreagă lume vegetală își găsește locul pe obiectele de ceramică.

Floarea, în nenumărate interpretări și variante, constituie adesea elementul central al taierului, după cum frunzele, vrejii, boboci de floare, spicul grâului, porumbul, strugurele, teaca de ardei, „fereguța”, frunza de stejar, ghinda își dispută locuri secundare, așezate fiind, în general, pe margini.

De un statut aparte se bucură reprezentarea „pomului vieții”, imagine sensibil diferită de la un creator la altul, astfel că cel care cunoaște particularitățile stilistice ale decorului aparținând fiecărei familii de olari își dă ușor seama în ce stil se încadrează respectivul motiv fitomorf.

Tiparul plastic al pomului vieții are în arta populară românească elemente care ilustrează trei reprezentări diferite: traco-dacică, elenistică și iraniană. Cercetarea amănunțită a motivelor decorative celebre îi îngăduie lui Paul Petrescu să constate persistența și transmiterea acestor imagini din cele mai vechi timpuri și până astăzi, în toate regiunile.

Dacă tiparul traco-dacic este reprezentat de brad sub diverse înfățișări (crenguța de brad, frunza de brad), nu același lucru se poate spune despre celelalte două, pornite din lumea mediteraneană și orientală, generalizate apoi în toată Europa și întâlnite, în diferite epoci, pe teritoriul țării noastre. [Petrescu, 1971, p. 44-47]

Dacă bradul, în forme simplificate, apare constant pe străchini și pe marginea taierelor, pomul vieții este întotdeauna motiv central pe taiere, adeseori unic sau având alături alte elemente subordonate: cocoși, iarbă, flori.

Olarii de astăzi din Horezu nu știu cărui tipar aparțin pomii lor, dar în forma amplă, viguroasă și ramificată prin care sunt redați, înseamnă pentru toți, perpetuare, regenerare, victoria vieții sau visul „tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”.

Îmbinarea bradului cu crucea sau cu troița este o compoziție ornamentală transmisă de arta creștină, foarte rar întâlnită în olăria medievală și chiar în cea populară, renăscută astăzi, în reprezentări plastice expresive.

Oricare ar fi modalitatea de întruchipare a pomului vieții, imaginile fixate pe taiere sunt frumoase și naturale, pline de culoare și robustețe, însemnând mai degrabă „proiecția în absolut a unei imagini familiare”. [Raux, 1966, p. 63]

Ornamentele zoomorfe și avimorfe se bucură de reprezentări morfologico-structurale și semantice variate. Cerbul și căprioara, ca motive mai vechi, nemaiîntâlnite astăzi, boul, redat în scenele de muncă povestite pe panourile de ceramică amintite deja, oile ce merg la păscut, însoțite de păstori sau calul, făcând parte din scene istorice, alături de domnitori sau de eroi eliberatori, ca în opera lui Ion Buclescu, aceasta este în mare lumea zoomorfă „cu greutate”. Cât despre pește și șarpe, ca ființe mai mărunte, se poate țese o adevărată poveste, mult mai valoroasă și mai nemuritoare în latura ei plastică decât în cea verbală, care de fiecare dată începe în istorisirea olarilor cu „a fost odată”.

„Noi nu mai știm exact ce însemnau simbolurile astea altădată; noi așa le-am moștenit și așa le facem și noi. Peștele e un simbol creștin, iar șarpele este apărătorul casei. Eu asta știu!” (Ion Mischiu)

„Peștele este simbolul vieții, al fecundității și al înțelepciunii, așa îmi aduc aminte că spunea Victor, soțul meu, în interviurile pe care le dădea la radio și pe la ziare și reviste, iar șarpele, zicea că este viața dinăuntrul pământului, care ne apără.” (Eufrosina Vicșoreanu)

„Peștele are legătură cu Iisus Hristos, care, după cum spune Evanghelia, a înfăptuit minunea de a-i umple năvodul cu pește lui Petru, care, cu o noapte înainte, nu prinsese nimic.” (Ioana Mischiu)

„Peștele este hrana sfântă și simbol al liniștei și împăcării.” (Maria Mischiu)

„Fiecare casă are un șarpe al ei; să nu-l omori, că faci păcat.” (Maria Frigură)

„Șarpele este cunoscătorul binelui și al răului.” (Sorin Giubega)

„Șarpele este simbolul vieții care există în adâncul pământului.” (Elisabeta Bâscu)

„Peștele este deopotrivă mântuitor și simbol al Revelației (…). Pe de altă parte (…), mai este și un simbol al vieții și fecundității (…). Peștele, emblemă a apei, este simbolul înțelepciunii (…). În majoritatea cazurilor, simbolismul, deși rămâne strict histologic, capătă un accent puțin diferit: cum peștele este un aliment, iar Hristos, după Înviere, a mâncat pește (Luca, 24,42), el devine simbolul mesei euharistice, unde apare adesea alături de pâine.” [Chevalier, Gheerbrant, 1995, vol. 3, p. 72-74]

„Simbolul șarpelui e, în adevăr, legat chiar de ideea de viață.” (R. Guénon, Symboles fondamentaux de la science sacrée). Șarpele este, evident, anterior omului, este animalul primordial, ophis primigenius (…), este păzitorul comorilor, păzește cavitățile în care sunt ascunse lucrurile (…). Șarpele a fost dintotdeauna asociat cu știința cunoașterii binelui și răului, și de aici cu sănătatea.” [Clébert, 1995, p. 269-279]

Șarpele a rămas stăpânul dialecticii vitale, eroul civilizator (…). Arhetip fundamental legat de izvoarele vieții și ale imaginației, șarpele și-a păstrat, așadar, în diferite locuri ale lumii, valențele simbolice – aparent ireconciliabile. Iar cele mai pozitive dintre acestea, deși cândva înfierate de istoria noastră, încep să iasă iarăși la lumină, ca să-i dăruiască din nou omului armonie și libertate.” [Chevalier, Gheerbrant, 1995, vol. 3, p. 3, 299-313]

„Șarpele este simbolul fertilității, cunoscătorul tainelor vieții și păzitorul tuturor comorilor ascunse în adâncuri.” [Beigbeder, 1969, p. 381-379]

Am desprins, din amplele articole destinate simbolurilor animaliere, numai câteva idei, acelea care, într-o formă sau alta, se regăsesc și în explicațiile simbolice oferite de olari, prin care justifică prezența predilectă, în lucrările lor, a numeroaselor ipostaze ale peștelui și ale șarpelui, cu intenția de a evidenția faptul că aceste motive sunt susținute de reminiscențe arhetipale și legate de sursele vieții, dar și ale imaginației.

Așadar, peștele, îndepărtat motiv oriental, adaptat creștinismului ca simbol al lui Isus Hristos și șarpele, motiv cu sensuri diverse și contradictorii, născut în plăsmuirile din lut imaginate de motivul spiralei împreună cu arborele și soarele, vechi simboluri ale vitalității, au reprezentări multiple în ceramica de Horezu.

Peștele apare mai mereu multiplicat, alcătuind o friză pe marginea taierului sau un model cu mai multe exemplare din aceeași specie, desenat repetativ sau alternant pe întreg spațiul taierului. Peștele este scos din mediul acvatic și adus pe fondul de pământ al vasului, unde „trăiește” în armonie, alături de floare, cruce, copac sau gândac, ca elemente ale alternanței decorului.

Șarpele, în schimb, apare o singură dată pe taier, fie ca motiv central, fie ca o spirală ce „încinge” marginile taierelor de jur-împrejur, „luând în stăpânire” compoziția centrală, alcătuită din copac și păsări sau din casa pe care o ocrotește.

Arareori apare și motivul „păianjenului”, redat cu o finețe pe măsura pânzei pe care o țese – ea însăși element definitoriu al decorului jirăvit de pe ceramica de Horezu.

Fluturi, realizați cu gingășie, par să concureze frumusețea și suavitatea exemplarelor naturale; ei întregesc repertoriul unei lumi mărunte, ridicată la rang major prin viziune și realizare plastică.

În ceea ce privește reprezentările avimorfe, olăria românească adaptează și sporește motivele specifice ceramicii bizantine și a orientului bizantinizat. Astfel, „porumbița rămâne pasărea preferată de pe strachinile românești din secolul al XIV-lea, fiind păstrată până târziu în olăria de la Horezu și Oboga. Reprezentarea ei, din olăria românească, este similară cu aceea bizantină, dar și orientală”. [Nicolescu, Petrescu, 1974, p. 53] Porumbiței i se adaugă în timp, la nivelul decorului, cucul, păunul și pupăza.

Continuare în numărul viitor.