Accent ascuțit

Sunt un tânăr (de mai multe decenii) care știe ce este și cum să prețuiască „clipa cea repede ce ni s-a dat”. Am sacii în căruță cum se spune, dar parcă tot aș mai avea de încărcat și de dus la moară. Moara de idei, de cuvinte, de subiecte. Ca orice damnat al limbii sale și jurat al pasiunii scrisului.

În clipele unei treceri (spre locul unei lansări de carte!) pe-o stradă bucureșteană unde, într-un balcon, eram obișnuit să-l salut pe colaboratorul revistei pe care am condus-o cândva, scriitorul și editorul Mircea Sântimbreanu, care a lăsat gol acel balcon de ceva timp, dar eu tot ridicam privirea și mi se părea că-i văd umbra răspunzându-mi la binețe, am constatat, surprins, când acel balcon a fost acoperit cu un uriaș tablou publicitar (electoral) cu chipul unui cunoscut personaj al cărui mesaj (de candidat la Președinția țării) este: „Pentru o Românie normală!” Imediat, mi-am simțit în auz rostite răspicat „persuasiunea și rigoarea”, două calități indispensabile ale mesajului comunicațional, invocate și dezbătute de mai multe ori cu studenții la cursul de Teoria comunicării.

Să mă explic. Dacă ar fi fost oricare candidat, afară de cel de pe panou (care cere o reînnoire de mandat), sloganul ar fi fost corect, dar să promiți chiar tu așa ceva, se presupune că Țara condusă tocmai de tine până acum este una anormală. Cum, de fapt, și este din mai multe pricini, inclusiv și mai ales de care se face responsabilă, cu vârf și-ndesat, și Președinția, care încearcă să arunce vina defrișărilor pădurilor, a eșecurilor diplomatice legate de Shengen, evenimentele tragice din teatrele militare, a imaginii externe deplorabile a statului doar în grădina altora, mai ales a Guvernului.

M-am gândit să recurg la acest captatio pentru a sugera că, da, normalitatea este un modus vivendi (chiar operandi!) într-un stat democratic, iar în cazul de față, un deziderat major al celor care simt că pot să pună umărul la mai binele național și solicită sprijinul poporului în calitatea sa periodică de electorat. Normalitatea de a nu te uita la paiul din ochiul altuia, când între pleoapele tale și-a făcut loc bârna, normalitatea de a nu opera cu două măsuri semantice lăudând pe cineva că este deosebit de frumos, dar să te gândești la ceea ce urât (care este deosebește de frumos) cum și a spune că dorești binele poporului se poate interpreta că-i vrei răul, răpindu-i acel pustiu de bine pe care mulți, băștinași și venetici, i l-au dorit.

E adevărat că reclama ca atare și cei care o practică (mai ales în scop electoral) este o făgăduință metafizică, o încercare de manipulare, o armă cu două tăișuri, dacă nu cumva o sabie a lui Damocles atârnând deasupra grumazului poporului sau, mai puțin academic, o minciună gogonată oferită în foitaj de credibilitate. Dar, câte clipe înșelătoare ale așteptărilor să mai rabde acest neam oropsit, cât tupeu și nerușinare să mai înghită poporul european cu drepturi din Carpați (inclusiv dreptul de a vota nu ceea ce dorește, ci ceea ce găsește pe liste) care de multe ori, și acelea, se dovedesc (cu toate supravegherile electronice infailibile, dacă nu cumva tocmai cu „complicitatea” acelor mașinării) ca-n spusa lui Stalin, care constata că nu votanții contează, ci cei care numără sufragiile.

Clipe nostalgice, de tristă aducere aminte, clipe de temere care reclamă cu stringență suflatul în iaurt!

Spuneam că am clipele numărate ca trăitor în două secole (chiar în ambele milenii), dar am apucat să văd și să consemnez multe. Și de credulitatea mea a depins victoria multora dintre cei care m-au făcut să regret că (și mai ales ce!) am votat. Dar, cum spuneam, cheia succesului îl reprezintă „strategia” ajungerii în gașca (pardon, grupul) eligibililor de pe liste, deși (cum e cazul acum) pe acele tabele au apărut oameni care n-au nimic comun cu ceea ce vor s-ajungă, așa încât parcă văd că vom fi nevoiți (am mai pățit-o când, speriați să nu câștige un extremist, natul a dat votul unui indezirabil!) ca din lioata de doritori de ciolan în Dealul Cotrocenilor să constatăm că a ajuns să ducă spre normalitate țara exact cel care o ține de cinci ani în starea antinomică normalului. Abia aștept să trăiesc clipa când să constat că m-am înșelat. Ca să pun mâna pe tastatură și, sub aceeași rubrică a… accentului ascuțit, să-mi fac autocritica țărănească, punându-mi cenușă pe creștet.

Gl. Bg. (r) prof. univ. dr. ing. Nicolae Rotaru