Prea ocupați de pandemie era să uităm și, uneori, am uitat de lucruri importante care ne marchează viața contemporană și care vin dinspre trecut. Americanii, pe care-i imităm și când trebuie și când nu trebuie, îi numesc pe marii lor bărbați de stat fondatori „părinții patriei”. Între aceștia, se află la mare cinste nu doar întemeietorii de la finele secolului al XVIII-lea, ci și un contemporan al lui Alexandru Ioan Cuza, un self-made man ca și Cuza, anume președintele Abraham Lincoln. Decât să preluăm tale quale din engleză sau să calchiem stângaci în românește toate denumirile posibile și imposibile, socotesc că ar fi mai profitabil să ne aplecăm asupra valorilor americane de conținut. Una dintre acestea se referă la eroii naționali și la prețuirea antecesorilor de marcă.
Alexandru Ioan Cuza a fost unificator de țară, pentru că a obținut, în chip nesperat, recunoașterea dublei sale alegeri și apoi recunoașterea unirii și a României de către marile puteri. A fost un organizator de țară, pentru că a desăvârșit unirea, creând toate marile instituții naționale unice. A fost un modernizator de stat, deoarece, punând în practică majoritatea punctelor programului Revoluției Române de la 1848-1849, a realizat marile sale reforme, de la cea agrară până la cea școlară și de secularizarea averilor mânăstirești până la structurarea administrativ-teritorială. A fost un constructor la propriu, pentru a ridicat edificii unice, a făcut drumuri bune și poduri durabile. A fost un mecenat și un ctitor de așezăminte culturale, precum primele două universități moderne românești, la Iași și la București, precum primele burse de stat date studioșilor eminenți etc. A fost un protector al românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit și i-a pregătit pentru unirea cea mare. A fost un erou al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a dat pământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură încât aceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutat de la ei. În fine, a fost un vizionar, pentru a plănuit, fără să mai apuce să și facă pe deplin, sistemul monetar național și banca națională, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, independența absolută a țării, noua constituție, Academia Română și altele. A făcut, prin urmare, în șapte ani atâtea fapte bune pentru țară câte alții în decenii întregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuza a și devenit, încă din timpul vieții, un domn legendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu. Evident, domnul unirii nu a fost imaculat sau fără reproș, a trecut și prin perioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnit deasupra pentru posteritate, impresionând și stârnind admirație nedisimulată.
*
De multe ori, istoricii români, atunci când evocă unirea de la 1859, se gândesc la împrejurările favorabile și explică epocalul eveniment ca pe o urmare a „primăverii popoarelor” (revoluțiile de la 1848-1849), ca pe un rezultat al Războiului Crimeii, din anii 1853-1856, care a internaționalizat chestiunea românească, ca pe un fruct al înfrângerii Rusiei și al derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856 etc. Este foarte adevărat că „principiul naționalității” a declanșat atunci energiile etnice latente. Popoarele Europei refuzau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperii multinaționale. De exemplu, unii români au ajuns să afle în a doua jumătate a secolului al XIX-lea că, atunci când Rusia a avut perioade de decadență, românilor le-a mers relativ bine și că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, Țările Române s-au aflat în declin sau au suferit mari pierderi. Principatele Române erau „locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor”, cum a zis inspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte, aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfacere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră (deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prin Bugeac, Valea Dunării și Delta Dunării). Sentimental vorbind, erau și o oază de latinitate într-o mare slavă, flancată de unguri și austrieci la vest și de turci la sud, o oază pentru care unii politicieni din spațiul francez și italian încercau o anumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudă mai săracă. La 1856-1858, chiar dacă unele dintre Marile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unirea Moldovei și Țării Românești (nu de dragul românilor, ci din dorința promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că, prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțat ferm – cu mijloacele democrației europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferința de la Paris din 1858 a dat problemei românești o soluție parțială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale și cu majoritatea instituțiilor dublate și paralele. Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinței naționale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Și, totuși, nu a fost așa cum au vrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc. Primul pas, decisiv, care a dat apoi posibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iași și la București. Această situație, deși nu era interzisă în mod concret de vreun document internațional, nu era nici prevăzută și nici așteptată pe scena internațională.
Prin urmare, în înfăptuirea unirii, românii au avut rolul esențial. „Politica faptului împlinit” și principiul „acum ori niciodată” i-au animat atunci pe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au plasat contra prevederilor și așteptărilor marilor puteri (încurajați și stimulați, totuși, de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei românești). Să nu uităm că, încă de dinainte de 1848, Țările Române aveau în Occident (și mai ales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noștri studioși, care nu învățau numai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dovedeau, majoritatea, foarte buni în științe și arte, vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sine renumele unui popor civilizat. Ei au alcătuit „generația mesianică” care, într-un interval de trei-patru decenii, a făurit România modernă, sincronizată modelului european de succes. Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care au știut să facă atunci echipă, au fost sufletul acestei generații luptătoare. Foștii revoluționari de la 1848 erau atunci foarte bine organizați și s-au înțeles ca alesul Moldovei – oricine ar fi fost el – să devină domn, cu orice preț și cu toate mijloacele, și la București. Unul dintre aceste mijloace era și chemarea „căuzașilor”, meniți să impună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forța mulțimii. Chestiunea care se pune este și de scop, nu în sens machiavelic („scopul scuză mijloacele”), ci în sensul naturii morale a scopului. Nu orice scop scuză mijloacele, ci numai scopul cel bun. Or cauza unirii românilor s-a dovedit a fi, din perspectivă istorică, una pozitivă, după cum au teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, în frunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere a fost un act de tactică politică de înaltă clasă, menit să asigure succesul unirii. Dacă nu era națiunea română, animată de generația aceasta „mesianică”, nu s-ar fi făcut nici unirea.
*
Evident, ca orice frântură de prezent al oamenilor care au trăit în trecut, nici chestiunea unirii nu a fost cercetată pe deplin. De altminteri, nici izvoare suficiente nu avem, fapt care a generat interpretări diferite și chiar controverse. Fundamentale rămân reconstituirile lui Constantin C. Giurescu și Dan Berindei. Din acestea reiese că Alexandru Ioan Cuza s-a mișcat între Scylla și Carybda: pe de o parte, erau conservatorii, care nu voiau reforme fundamentale, pe de alta, erau liberalii (și mai ales liberalii radicali), care voiau o mulțime de reforme adânci în timp scurt (liberalii radicali). În fine, moderații, animați de spiritul echilibrului, preconizau reforme așezate, graduale, „fără pripeală” (cum ar fi spus Mihail Kogălniceanu). Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al reformelor și sfătuitor înțelept), domnia sa a mers excelent. Apoi au venit în jurul domnului „alte glasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au stricat, reproșurile s-au înmulțit. Domnul a luat unele măsuri sub influența noilor consilieri, a impulsurilor de moment. Domnia sa personală de după lovitura de stat din 1864 trebuie, însă, integrată în context și nu privită în funcție de regulile democrației actuale. După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate personală (prin care s-au putut face marile reforme), care i-a nemulțumit deopotrivă pe liberalii radicali și pe conservatori (din rațiuni diferite). Ei s-au unit în „monstruoasa coaliție” (monstruoasă, fiindcă era contra naturii și nu avea alt scop decât detronarea lui Cuza) și l-au obligat pe domn să abdice. Era încordată și atmosfera din familia princiară, mai ales datorită infidelităților conjugale ale domnului.
Dar Cuza rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre: a fost domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluției de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitatea de timp și care a deschis modernizarea României și a accelerat sincronizarea sa cu civilizația europeană. Mihail Kogălniceanu, cel detașat de domn în ultima parte de domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: „Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”. Cuza însuși, din exil, a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, fapt care arată un simț civic și o responsabilitate pentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogălniceanu au fost doi oameni mari făcuți pentru momente mari ale istoriei românilor.
*
Adaug un cuvânt și despre transilvănenii aflați atunci, în anii 1856-1859, în Principate și care au pus umărul la unire. Între acești transilvăneni care au pregătit unirea de la 1859 și care activau în Țara Românească și Moldova, trebuie amintiți August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Florian Aaron, Constantin Romanul-Vivu, Ioan Pușcariu, Axente Sever, Aron Pumnul și Ioan Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), născut în Bucerdea Grânoasă, pe Târnave. Dar voi evoca un episod mai puțin cunoscut, legat de un ardelean care a susținut actul de la 1859 de departe, cu mare folos, totuși. Este vorba despre Simion Bărnuțiu, marele ideolog al revoluției transilvane de la 1848-1849, care de la Pavia (din Italia), unde își lua un doctorat în drept, îi îndemna pe cei acasă, din Transilvania, să lupte pentru unire, pentru a dovedi lumii că românii sunt pregătiți ca să facă „națiune” (adică stat național sau stat-națiune). Gazetele brașovene (ale lui Gheorghe Barițiu), la rândul lor, trimiteau către cititori un mesaj clar: „dorința cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deștepți pentru a-și înțelege soarta, este că într-o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”. Nu ar fi rău ca elitele politice de azi să urmeze exemplele lui Cuza și Kogălniceanu, ale lui Bărnuțiu (ideologul, marele dascăl de la Iași, unde i se propusese chiar rectoratul Universității) și Barițiu (gazetarul, istoricul, academicianul și președintele Academiei de la București), care au rămas mereu treji, au ars pentru națiunea română și i-au edificat instituțiile moderne. Pe atunci, aveam o elită care voia sa-i vadă pe români „deștepți” și muncea ca să-i „deștepte” pe cei care nu erau încă. „Deștept” înseamnă mai întâi în românește să fii treaz, să nu dormi în picioare, să nu rămâi apatic, adică manevrabil. „Deșteptarea” aceasta au făcut-o intelectualii, elita, din rândul căreia mulți ardeleni studiaseră în Occident, și nu doar în Franța. Expresia de „regat neolatin neatârnat” nu vine numai din obsesia ardelenilor pentru latinitate, ci și din dorința de sincronizare a românilor cu Europa prin latinitate. Oamenii aceia erau „deștepți”, aveau planuri bune de „deșteptare” a națiunii și de înscriere a sa pe traiectoria culturii și civilizației de prim rang.
*
Se discută mult azi despre „naționalismul” românilor, despre „excepționalismul” lor negativ și chiar despre neputința de a face fapte mari, durabile, proiecte monumentale, de a continua lucrul început etc. Unirea din 1859 a Moldovei și Țării Românești (nu a Moldovei cu Țara Românească, pentru că cele două subiecte ale acțiunii au fost egale și nu subordonate una față de alta; nu este corect să se spună nici „Unirea Munteniei și Moldovei”, deoarece la 1859 s-a unit și Oltenia!) a fost un gest naționalist în înțelesul din epocă al termenului (nu în sensul de azi, când naționalismul se confundă aproape cu xenofobia și cu șovinismul). La 1859 ne situăm în secolul naționalităților, iar naționalismul era ideologia dominantă a popoarelor europene și nu numai europene, dornice să sfarme imperiile multinaționale, să scape de dominațiile străine și că construiască state naționale. Atunci, au fost naționaliști și germanii, și italienii, și polonezii, și cehii, și slovacii, și sârbii, și finlandezii, și estonienii, și letonii etc. Românii nu sunt „excepționali” nici în sens pozitiv, dar nici negativ, ci sunt ca toate popoarele. Nu au putut să facă un stat unitar și perfect la 1859, dar i-au făcut nucleul. Au fost la mijloc, firește, Marile Puteri, dar subiectul actului au fost, totuși, românii, fapt pentru care țara s-a chemat România. Nu am putut făuri România Întregită repede și ne-au trebuit cam șase decenii, dar nici germanii, italienii sau polonezii nu au fost mai grozavi. L-am îndepărtat pe Cuza, fiindcă tulburase un anumit echilibru confortabil, deși era un domn vrednic, dar nici alții nu au făcut altfel. Ba, americanii l-au chiar omorât pe președintele care i-a eliberat pe sclavi și care le-a salvat Uniunea, și asta la 1865, cu un an înainte ca „monstruoasa coaliție” să-l alunge pe Cuza. Prin urmare, „nimic nu este nou sub soare”! Ne-am făurit și noi națiunea în rând cu alte popoare, ne-am construit edificiul național, adică statul menit să protejeze poporul român, exact cum au procedat și alții. Ne-am mai împotmolit, ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte. Poate alții să fi făcut toate astea mai bine. Dar înainte de a căuta „excepționalismul” malefic sau „singularismul” negativ al românilor, ar fi bine să studiem mai mult, că ne comparăm, să ne informăm și abia apoi să tragem concluziile. Evident, nu toți românii au fost patrioți conștienți, nu au dorit cu toții unirea (unii nici nu au știut ce este statul unitar, cum nu știu nici azi!), dar la fel a fost peste tot: elitele bune, educate și responsabile au condus națiunile pe căile cele mai potrivite, mai adecvate interesului național. Domnul Cuza a luptat cu inamicii unirii și i-a învins, a luptat cu opozanții săi politici interni și a făcut marile reforme, a luptat cu marile puteri ostile și a făcut din Principate România, a luptat cu soarta potrivnică, dar nu s-a cramponat niciodată de putere. S-a dat la o parte, într-un moment de criză, pentru binele țării a cărei temelie a pus-o. Prin urmare, nu greșelile l-au îndepărtat de la tron, ci faptele lui cele mari. O mărturie în acest sens este pomenirea sa perpetuă și astăzi, la două secole de la naștere și conservarea în conștiința publică, prin „ocaua” sa, a unui simbol al dreptății și demnității naționale. Iată de ce cred că Alexandru Ioan Cuza merită titlul de „Părinte al Patriei”.
Mișu Popp, Portretul lui Alexandru Ioan Cuza, 1881
Comentarii recente