Continuare din numărul trecut.

O privire atentă asupra ctitoriilor principale ale principalilor voievozi munteni și moldoveni ne indică tendința limpede a acestora de a avea locuri de astrucare în locuri de închinăciune pe care le-au ctitorit, urmărind împletirea sentimentului de pietatea și a nevoii de rugă permanentă – posibilă în primul rând în lăcașuri de mănăstire –, cu perpetuarea memoriei lor și a membrilor familiei lor din care urmau să descindă succesorii în scaunul domnesc. Felul în care demersul ctitoricesc, ba chiar și nuanțe ale actului artistic au reflectat o anume concepție dinastică au fost demonstrate de Emil Lăzărescu într-un studiu dedicat pronaosului bisericii monastice de la Argeș¹, iar abordările mele pe același subiect² s-au inspirat din lecția neuitatului meu magistru.

Aproape concomitent, geneza statelor românești extracarpatice a implicat principiul medieval european al succesiunii ereditare – foarte curând și elective – în cazul dinastiei fondatoare, cea a Basarabilor – de la Basarab I până la, pe linie masculină, fiul neîncoronat al lui Nicolae Pătrașcu, nepotul lui Mihai Viteazul³ –, cea atât de efemeră, a Drăgoșeștilor, urmată de cea a Bogdăneștilor – de la Bogdan I la urmașii lui Alexandru Iliaș⁴ –, așadar de-a lungul a mai bine de trei sute de ani. Prin preluarea modelului dinastic de către neamuri boierești precum Craioveștii, Cantacuzinii sau Movileștii, de către „oamenii noi” levantini cu ascensiuni fulgerătoare ca Vasile Lupu și Gheorghe Duce, de către fanarioți cu înrudiri locale ilustre ca Mavrocordații și Ghiculeștii, acest fenomen propriu – în Sud-Estul creștin al Europei – numai statalități românești din epoca Turcocrației, s-a prelungit până la așa-numitele „domnii pământene” de după 1821.

Raportul dintre afirmarea dinastică și perpetuarea memoriei dinastice prin necropole domnești reprezintă obiectul cercetării de mai jos.

****

În Țara Românească, cea mai apropiată geografic, și nu numai, de Balcani, unde între secolele XII-XV s-a consemnat o istorie statală curmată de cucerirea turcească, dar din care, mai ales, dinastia Basarabilor avea să se inspire, veacul al XIV-lea a înregistrat două necropole dinastice ale primelor trei generații princiare, fenomen întru totul comparabil cazului sârbesc unde s-a constatat, pentru o epocă anterioară, că odată cu a treia generație fiecare suveran își avea propriul loc de îngropăciune⁵.

Cum bine se știe, în anii ‘50-‘60 ai secolului al XIV-lea, biserica domnească din Câmpulung – este vorba de monumentul inițial refăcut în veacul al XVII-lea – a adăpostit trupurile celor doi voievozi ai Țării Românești rezidând în condiții de tot neclare, în acest oraș nord-muntean cu nu puține influențe culturale transalpine: este vorba despre Basarab I, mort cândva între 1 septembrie 1351 și 31 august 1352, și fiul său Nicolae Alexandru, mort la 16 noiembrie 1364. Acum mai bine de patru decenii scriam următoarele despre monumentul în cauză, o biserică cu naosul plin de bazilical trinavat, cu șase stâlpi de secțiune pătrată ce delimitează nava principală de cele laterale, mai înguste: „Edificiul ce devenea astfel necropola primilor doi membri ai dinastiei Basarabilor… prezenta de fapt – măcar în ceea ce privește partea sa cea mai expresivă – planul unui monument romanico-gotic de felul celor înălțate în secolele XIII și XIV în Transilvania, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de înrâuririle culturale multiple exercitate de provincia de dincolo de munți de-a lungul întregului Ev Mediu – și cu atât mai mult la începuturile acestuia – asupra unui târg nord-muntean în care numărul coloniștilor transalpini, al meșteșugarilor, al negustorilor saxoni, al clericilor catolici, nu era deloc lipsit de importanță. Dacă biserica va fi datând încă dintr-a doua jumătate a secolului al XIII-lea și va fi fost, inițial, așa cum credem, unul dintre locurile de rugăciune ale clerului catolic câmpulungean (alături de biserica parohială a Bărăției și de mănăstirea de la „Cloașter”, ce-și încep și ele existența către 1300), ulterior fiind transformată în biserică ortodoxă a lui Basarab I sau dacă ține de-a întregul de secolul al XIV-lea și de întocmiri ale aceleiași curți voievodale, fără vreun antecedent catolic în veacul anterior, chestiunea nu poate fi tranșată decât pe cale arheologică⁶, aceasta fiind, în fond, prima necropolă munteană prin îngropările lui Basarab Întemeietorul și a lui Nicolae Alexandru.

Abia odată cu fiii acestuia din urmă, Vladislav I (mort în 1377) și Radu I (mort în 1385), apare a doua necropolă a țării în anii ‘70 și ‘80 ai veacului, în Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, pe care o socotesc sediul Mitropoliei Ungrovlahiei înființate în 1359 de un ierarh bizantin venit de la Vicina⁷. Mormintele princiare se află în naos, în ceea ce tradiția Europei catolice numea „in medio ecclesiae”, exact așa cum se procedase în epocă în mediul slav balcanic, la Târnovo, sau în Bosnia, acolo ca și la Argeș sub „o probabilă influență a uzanțelor din Ungaria angevină⁸”.

Nu avem nici un element de identificare sigură a monumentelor funerare din naosul argeșean⁹, dar tradiția savantă din ultimul secol atribuie sarcofagul de piatră din partea dreaptă, sub care se află mormântul unde s-a găsit vestita pafta gotică de aur a lui Vladislav I¹⁰, în vreme ce gisantul din partea stângă ar fi putut aparține lui Radu I (cel pe care, începând din veacul al XVII-lea, mulți l-au crezut a fi legendarul Negru Vodă¹¹). De asemenea, în acest naos se află lespedea funerară atribuită lui Voislav¹², fratele mort tânăr al celor doi fii ai lui Nicolae Alexandru, după cum s-a sugerat¹³ că Dan I, fiul lui Radu I și fratele celui ce va fi Mircea cel Bătrân, cel mort la sud de Dunăre în lupta cu țarul bulgar Ivan Șișman (1386), va fi putut fi adus în același lăcaș la Curtea de Argeș.

Continuare în numărul viitor.

NOTE:

¹ „O icoană puțin cunoscută din secolul al XVI-lea și problema pronaosului bisericii Mânăstirii Argeșului”, în Studii și cercetări de istoria artei. Seria artă plastică, 2, 1967, pp. 187-199.

² R. Theodorescu, „Câțiva «oameni noi», ctitori medievali”, în Itinerarii medievale, Ed. Meridiane, București, 1979, p. 58 și urm.

³ Ibidem, p. 58 și urm.

⁴ C. Rezachevici, op. cit., p. 408.

⁵ Mai precis spus până la Radu Iliaș, ginerele lui Constantin Brâncoveanu, îngropat în biserica metropolitană din București în 1704 (Istoria Românilor, IV, ed. a II-a, București, 2012, p. 104).

⁶ D. Popović, Srpski vladarski grob u srednjem veku, Belgrad, 1992, p. 190.

⁷ R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400 – 1400), Ed. Meridiane, București, 1976, p. 166.

⁸ Ibidem, p. 175 (tot aici pentru îngropările voievodale de la Câmpulung). Vezi și Gh. I. Cantacuzino, Începuturile orașului Câmpulung și curtea domnească, Editura Academiei Române, București, 2011. Aici (pp. 49-50) autorul opinează pentru atribuirea fundațiilor și a primei asize din biserica câmpulungeană secolului al XIV-lea exclusiv.

⁹ R. Theodorescu, „Ceva despre două nartexuri din Țara Românească (secolele XIV-XVI)”, în Memoriile Secției de Științe Istorice și Arheologice, seria IV, tomul al XXXV-lea, 2011, p. 52.

¹⁰ Pentru descrierea și comentarea acestor idei vezi idem, Un mileniu…

¹¹ N. Iorga, „Mormintele domnilor noștri”, în Istoria românilor în chipuri…, pp. 5-6, se gândea că acest voievod în timpul căruia s-au întemeiat primele mănăstiri dintre Carpați și Dunăre ar fi putut fi îngropat la Vodița sau la Tismana.

¹² O ipoteză a Mariei Venera Rădulescu atribuie gisantul mormântului celui dintâi ierarh de origini bizantine ce va fi slujit în biserica metropolitană: „Un posibil mormânt al primului mitropolit – Iachint de Vicina (1359 – 1372)”, în Caiete ARA, 2, 2011, pp. 133-150.

¹³ R. Theodorescu, op. cit., loc. cit.

Revista Clipa îi urează din toată inima și cu toată inima

un călduros „La mulți ani!”

acad. Răzvan Theodorescu.