Calendarul creștin este lectura de fiecare zi a omului obișnuit. În lectura zilnică a calendarului, creștinul se întâlnește cu sfinții zilei si rememorează lecția vieții curate și tehnica împotrivirii la răutate și eroarea prin care vin spre noi rătăcirile. Calendarul creștin este, așadar, deopotrivă un sistem de pedagogie duhovnicească prin care suntem preveniți asupra căii celei drepte la care ne îndeamnă evanghelia săptămânii și a ciclului calendaristic în care-am intrat. Pericopa evanghelică a alungării lui Adam din Rai sau a iertării, de pildă, citită în dumineca de dinaintea intrării în postul mare, a încheiat un astfel de ciclu duhovnicesc, așa-numita perioadă a triodului, care a fost perioada chemării la „armele luminii” pentru războiul duhovnicesc împotriva răutății. Ciclul triodului culminează cu învățătura folosinței celei de-a patra arme duhovnicești, cea pe care Satana n-o poate răzbi sub nici o formă, arma iertării. Celelate trei arme sufletești au fost: arma rugăciunii smerite, tâlcuită în pericopa vameșului cel smerit, a pocăinței, descoperită prin pericopa fiului risipitor și arma iubirii milostive, tâlcuite în această succesiune de către PF Pr Daniel în predicile triodului. În ce constă această a patra armă? Ne spune Iisus Domnul în răspunsul pe care-l dă ucenicilor la întrebarea lui Petru: „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte”. (Matei, 18: 21-22). Adică la infinit, fiindcă în fața oricărei greșeli a aproapelui față de tine ai arma dumnezeiască a înmulțitei iertări: vei ierta de 70 de ori câte 7, adică la infinit. Ca să ne dezarmeze de arma iertării aproapelui, Satana îi învârtoșează pe mulți, dar cu precădere pe cei din preajmă cu care te întâlnești cel mai des. Vei constata că unii dintre ei vor căuta tot felul de pricini de jignire și ponegrire ca să-ți stârnească orgoliul și mânia, care sunt armele întunecatei răutăți. Dacă-ți vei aminti de îndrumarea lui Iisus, vei fi apărat, fiindcă nimeni nu va reuși să-ți greșească atâta de mult pe cât poți tu ierta. Nici cel mai învârtoșat dușman al tău nu-ți va greși la infinit, adică la puterea armei creștine a iertării aproapelui. Pentru că răul nu este infinit, nu este cosubstanțial existenței, ci este introdus de voia cea rea în curgerea vieții noastre. Doar binele este infinit și nemăsurabil, precum aerul însuși este. La iertare, ne spune Iisus, să nu pui măsură și atunci îți vei apăra sufletul și vei dobândi mântuirea, adică vei culege rodul iertării. Cu această armă s-a pus început călătoriei victorioase a postului cel mare ca să nu devenim hrana și dezmățul celui viclean. Propunem aici o modalitate de citire învățătorească a calendarului, această enciclopedie a vieții sfințite și sfințitoare. Calendarul este tehnica ingineriei creștine a vieții de fiecare zi și totodată cadrul cunoașterii vindecătoare, adică a ridicării vieții la dimensiunea ei noologică, precum ne previne psihoterapeutul Viktor Frankl, cel ce-a introdus logoterapia între tehnicile prevenirii și a vindecării teribilei maladii a morții sufletești. Nooterapia întemeiată pe noologia armelor luminii ne îndrumă spre deprinderea tehnicilor preventive ale salvării de la primejdia căderii sufletești. Între acestea este și arma iertării. A ierta nu înseamnă că te-ai făcut complice greșelii, fiindcă tocmai iertând ai dovedit și puterea distingerii răutății, doar că nu consimți să participi la înmulțirea ei, fiindcă riposta mânioasă ar adăuga greșelii celuilalt greșeala orgoliului, a trufiei tale, și astfel acela n-ar avea nici o șansă de îndreptare. Din contră, el s-ar simți îndreptățit să fie încă mai rău, iar tu ai deveni unul ca el. Iertarea este singura cale a diminuării răului din viața noatră, a descurajării persistenței celuilalt în greșeala ponegririi și a dușmănirii. Iertând vei distinge răul de bine, neghina greșelii de grâul bunătății, și vei pune început îndreptării comune. Altfel te vei scufunda în nisipul mișcător al răului și vei pierde și bruma de bine tocmai agonisită din alte osteneli sufletești. Fiindcă pe celălalt nu-l vei întoarce din calea lui prin ripostă și nici nu este în puterea ta transformarea lui, ci în puterea lui Dumnezeu. Tu trebuie doar să ai grijă să nu devii tu pricină de sminteală pentru cel ce-ți greșește. Căci zice Iisus Domnul: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie sa vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei, 18: 6,7). Dacă voiești să ajungi dimpreună cu cel ce ți-a greșit la lumina lamurei, atunci urmează sfatul lui Dumnezeu care zice: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.” (Matei, 18: 15-17). Însă pentru oricare greșitor să folosim arma iertării la care ne îndrumă Iisus Domnul cu câteva versete mai jos când îi răspunde lui Petru spunându-i cele tocmai citate cu versetele despre puterea iertării. Omul ridicat la dimensiunea noologică a vieții zilnice, adică la puterea spiritului, a vieții sufletești îmbunătățite, nu trebuie să se lase dezarmat de cele patru arme duhovnicești despre a căror folosință imperativă am aflat în pericopele învățătorești din perioada triodului: arma rugăciunii smerite, tâlcuită în pericopa vameșului cel smerit, a pocăinței, descoperită prin pericopa fiului risipitor, arma iubirii milostive și arma iertării, la care se adaugă celelalte două extrem de puternice: răbdarea și bucuria. Acestea sunt armele care ne conduc spre Calea Victoriei spirituale asupra maladiei morții sufletești care ne preschimbă în cadavre vii, cum numește scriitorul rus Lev Tolstoi, omul căzut din lumină fiindcă și-a îngropat sufletul în mormântul păcatului și al smintelilor. Aceste șase arme sufletești au întâietate ontologică, adică nu depind de nimic, fiind rodul deplinei noastre libertăți și măsura acesteia. Cel ce nu le poate purta este sclav de bună voie și nu are nici un temei să se plângă și să sfideze. Cu fiecare zi calendaristcă alegem să fim liberi sau sclavi. Deznodământul demnității de fiecare zi este numai la noi. Să nu ne căutăm scuze căci nu le găsim nici în fața semenilor noștri și nici în fața lui Dumnezeu.