Tu spui că nu ai timp să scrii

Despre povestea noastră,

Despre povestea ta,

Niciun rând, atâta timp

Cât

Copilul plânge,

Tramvaiele trec goale pe bulevard,

Stația de călcat doarme în

magazinul cu reduceri,

Cenușa din soba maramureșeană nu mai știe cine suntem,

Vreascul din brațele poetului

nu găsește antonim,

Lampadarul care eram odată, în poreclă, nu mai dă lumină,

Copilăria din fostele tale manuscrise vrea să se facă mare,

Golul de aer din ultimul avion redevine gol de aer,

Rubricile pe care le am în fața ochilor limpezesc amănuntul,

Cerneala din stilou nu mai ajunge nici pentru o virgulă,

Condițiile meteorologice se schimbă de la un om la altul,

Mâncarea din frigider miroase a cafeaua care ar trebui să îi absoarbă mirosul,

Operațiile estetice nu mai pot

trece strada,

Operațiile clasice nu mai pot trece viața,

Carnețelul de note e semnat, pe lung și în alb, de o altă mamă,

Frunzele toamnei în care m-ai pierdut nu s-au măcinat de tot,

Contrastul dintre tu și eu ține încă loc de graniță între noi,

Ceaiul de lavandă aburește

fereastra cu lămâi,

Pictorii au renunțat la verde,

Autobuzele din București, deși prăfuite, sunt tot mai albastre,

Frecvențele de radio cară după ele care trase de oameni,

Degetele de pianist s-au dezacordat, în locul pianului,

Ultima știre pe care ai auzit-o a fost despre un incendiu,

Prima știre pe care ți-o aduci aminte a fost tot despre un incendiu,

Ramele cu semne au așchii periculoase la colțuri,

Numerele la loto de săptămâna asta, adunate, dau o sută,

Cafeaua din stânga mea, odată vărsată, nu te poate arde,

Florile din acea lucrare miros a mort,

Afară miroase a zăpada veche,

Mâinile sunt reci, din prudență,

Atâta timp cât

iar s-a făcut miercuri și noi tot n-am reușit să oprim caruselul.

Tu spui că nu ai cum să scrii

Tot ce nu mi-ai spus.

Și te bazezi pe mine

Că am să scriu tot

și am să semnez tot,

în calitatea mea de înfrânt

care s-a obligat,

de la bun început,

să

moară

în

picioare.

Ca lalelele galbene de pe masă.