Fanfara militară a intonat imnurile Georgiei și României în cinstea unui scriitor ce și-a sfârșit zilele la Iași în urmă cu 228 de ani (Besarion Gabașvili, zis „Besiki”), astfel deschizându-se ceremonia inaugurării bustului poetului, dăruit Iașiului de Fundația Culturală Georgiană. A participat o numeroasă delegație din țara caucaziană, condusă de ambasadorul Nikoloz Nikolozișvili, printre oaspeți numărându-se primarul orașului Kutaisi, Giorgi Tchigvaria, Isko Daseni, președintele Grupului Parlamentar de Prietenie Georgia-România, alte înalte personalități – și, desigur, oficialitățile ieșene în frunte cu primarul Mihai Chirica.

Statuia s-a născut… dintr-o carte: în 1977 publicam la „Junimea” volumul de versuri al lui Besiki Oștile tristeții, astfel atrăgându-se atenția că în pământul Iașiului zac osemintele ultimului mare reprezentant al literaturii vechi georgiene, cel care „a reînviat formele tradiționale ale poeziei, depășindu-le prin inventivitate” – fie că a scris poezie de dragoste, poeme eroice ori versuri satirice. Creația lui literară, caracterizată prin diversitate și varietate stilistică, trasează linia tranziției trecut-viitor în poezia georgiană, constituindu-se într-o adevărată punte intelectuală între Orient și Occident. Nici una dintre poeziile sale nu i-a fost publicată în timpul vieții: au circulat multe decenii în sute și sute de copii manuscrise. Din păcate incompletă (bună parte dintre poeme s-au pierdut), opera lui Besiki s-a transmis mai întâi oral, moștenirea poetică rămasă fiind doar o parte din întregul creației sale. Destul cât să merite din plin prețuire peste veacuri. Către sfârșitul secolului XVIII Besiki a fost trimis la Iași de Țarul Imeretiei, ca ambasador la Curtea feldmareșalului Potemkin. Puțină lume știe că politica externă a Rusiei se decidea în anii aceia la Iași. Preferatul Țarinei Ecaterina a II-a, cneazul Potemkin, care se visa rege al Daciei, se instalase în palatul Ghica, de unde diriguia o Moldovă supusă turcilor, cârmuită de greci și ocupată de ruși, implicându-se activ și în destinele altor țări europene, care s-au grăbit să-și acrediteze trimișii aici, în capitala moldavă. În 1791 aveau să moară și Potemkin, și Gabașvili. Poetul a fost înmormântat în cimitirul Bisericii „Sf. Vineri”; după demolarea bisericii și desființarea cimitirului, piatra de mormânt a lui Besiki, adevărată operă de artă, s-a păstrat, iar acum, figurează în inventarul Muzeului de Istorie de la Palatul Culturii. Inscripția, în georgiana veche, spune: „În acest mormânt zace Principele Visarion Zaharovici Gabașvili, care a fost trimis ambasador al Țarului David pe lângă prea înalta curte împărătească a Rusiei și a sfârșit aici, la Iași, la 40 de ani, 1791, ianuarie 24. La trecători cer iertare!” După apariția Oștilor tristeții, am solicitat Primăriei acceptarea propunerii ca Iașiul să accepte donația propusă de georgieni, demersul fiind reluat aproape an de an. În 2015 s-a aprobat, georgienii au inițiat o subscripție internațională, au strâns foarte repede suma necesară, au comandat bustul unuia dintre cei mai cunoscuți sculptori din Tbilisi, David Maisuradze, și, în primăvara lui 2016, statuia și-a început lunga călătorie spre Moldova, fiind adusă cu vaporul, de la Batumi la Constanța. De ce se inaugurează abia după aproape trei ani? Am un prieten la Tbilisi, actorul și profesorul G. Dolidze; prin anii ‘70 a tradus o piesă a mea, Sâmbătă la Veritas, care s-a editat la Tbilisi. Credeam că-l bucur trimițându-i fotografia bustului. Dar… am primit o adevărată somație: să nu cumva să se amplaseze la Iași o „statuie care nu seamănă cu Besiki”: „Nu este doar rugămintea mea personală – azi întreaga presă și internetul din Georgia au obiecții în legătură cu acest bust…” Scrisoarea a trimis-o și la Ambasada de la București, și la primăria ieșeană, ambele instituții, firește, începând să ezite. După care s-au primit sumedenie de scrisori prin care alte foruri georgiene, inclusiv Uniunea Artiștilor Plastici, susțineau contrariul, considerând creația lui Maisuradze „o realizare artistică de mare ținută, adevărat model…” etc., etc. Că seamănă cu Besiki, că nu seamănă, se poate discuta, mai ales că… nu s-a păstrat nicăieri vreo imagine a poetului (!!), ci doar s-au încercat reconstituiri picturale târzii, întemeiate pe referințe livrești – tentative la fel de subiective precum sculptura în cauză. Carevasăzică, de fapt nimeni nu știe cum arăta poetul, dar se contestă… asemănarea! În fine, lucrurile s-au lămurit, statuia s-a așezat pe soclu, „Junimea” a reeditat cartea din 1977, Editura a organizat un Colocviu cu participare scriitoricească georgiană și română, s-a deschisă o expoziție documentară și, fiindcă Besiki și-a sfârșit zilele la 24 ianuarie, o slujbă de pomenire s-a oficiat la Biserica Bărboi. Cu osemintele risipite în groapa comună, reîntrupat, Besiki s-a întors statuie.