Ce vezi afară nu e ceață deasă,
Nici lampadar de toamnă ne-ntâmplată,
E lacrima din ochii mei albaștri
Ce numai ție ți se mai arată.

Nu-i dimineață, când auzi lumina
Cum zbate spre ferestre viscolite,
E mintea mea acea scânteie albă
Ce numai ție iarnă îți promite.

Nu e amurg, când mor în dans copacii
Ce nu au stup în care să se stingă,
E brațul meu, mișcând a întuneric,
Când nu mai știe calea să-ți atingă.

Ce vezi afară nu e chiar furtună,
Ce vrea tot pasul greu să îl câștige.
E vocea mea șoptită, căutândă,
Ce-ncearcă în zadar să te mai strige.

Nu-i poezie ce citești aicea.
Cum nu e rimă ceața din retine.
E doar condens de dragoste pierdută
Ce se-ntrupează când mi-e dor de tine.

Caspar David Friedrich, Hoinar deasupra mării de ceață, 1818