Ușor-ușor, autoritățile ne restituie viața furată pe motiv de pandemie. Dar nu dintr-odată, ci pe felii, să nu cumva să ne alegem cu vreo indigestie, să nu ni se aplece de atâta normalitate! În lunga și insuportabila stare de izolare, deși mă desparte doar o stradă de Catedrala Mântuirii Neamului, l-am boscorodit întruna pe Cel de Sus. I-am tot cerut socoteală pentru că și-a abandonat fiii, cu suspectă nepăsare, în ghearele cinicilor păpușari planetari, că a pactizat iarăși cu mesagerii răului. De aceea, dimpreună cu Mendel, unul dintre personajele lui Joseph Roth, am urlat neputincios: „Dumnezeu este odios și cu cât asculți mai mult de el, cu atât este mai aspru cu tine. El este mai puternic decât cei puternici, cu unghia de la degetul mic le poate veni de hac, dar n-o face. Îi place să-i nimicească doar pe cei slabi. Slăbiciunea unui om îi ațâță puterea, iar ascultarea îi trezește mânia. E un ispravnic mare și neîndurător. Dacă ții legile, așa spune el, le-ai ținut doar spre binele tău. Iar dacă încalci o singură poruncă, atunci te urmărește cu o sută de pedepse. Dacă vrei să-l mituiești, îți face proces. Iar dacă ești cinstit cu el, stă și pândește mita. În toată Rusia nu există un ispravnic mai rău!”1 Isprăvnicia Lui s-o lăbărța și în Grădina Maicii Domnului din arcul carpatic? Nu de alta, dar suntem frați întru ortodoxie cu mujicii… Pornit pe sfadă, m-am cufundat în cărți, convins că acolo se ascunde miezul tainic al vieții. Curând, aveam să aflu că „nu există lucruri adânci în lume. Adâncă e doar groapa în care ne vom întinde o dată pentru totdeauna. Toate celelalte sunt baliverne.”2 Și cum să trăiești sub tirania atâtor baliverne, cum? Aproape că ni s-a răcit sângele, relațiile interumane s-au golit de căldură, de empatie. Marii dresori ne supun la fel de fel de experimente, unul mai sinistru decât celălalt, la capătul cărora vom capitula necondiționat. Chiar dacă ni se va da voie să ne descotorosim de măști, amintirea caraghioaselor cârpe ne va urmări obsesiv și destui le vom păstra în mintea zdruncinată de-a pururea. O paralizantă senzație de provizorat ne-a luat în prizonierat și mă tem că eliberarea se va amâna amarnic. Cămașa de forță cu care ne-au gătit cruzii păpușari ne-a anchilozat simțurile, le-a deformat, alungându-ne inocența, o voluptate a clipei ce ne lecuia de anxietățile existențiale. Izgonirea din părelnicul Rai se repetă mereu și mereu, blestemul adamic ne însoțește veșnic. Sufocant. S-au deschis terasele, plajele, arenele sportive, bordelurile, bisericile, numai că noi nu mai suntem cei de dinaintea „plandemiei”. Suntem alții și nici măcar nu știm cine am devenit cu adevărat. Civilizația tehnologică e pe cale să ne alieneze definitiv și ireversibil. A fost cândva o comunitate a bunătății și generozității, a întrajutorării și solidarității sociale… Numai că asupra ei a planat un liliac zburător și găinațul spârcăit de antipaticul mamifer ne-a îmbolnăvit de spaime…
„Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
și s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Și oamenii s-au vindecat.
Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid,
periculos,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfârși,
iar oamenii se regăsiră,
se întristară pentru morți
și au făcut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cum ei fuseseră vindecați.”3
Ce frumos ar fi să fie așa, să ne vindecăm de noi înșine, de angoasele și suspiciunile căpătate prin osârdia propagandiștilor netrebnici… Împăcat cu destinul ce mi s-a hărăzit, scriu cu îngăduită luciditate, citându-l pe același scriitor austriac: „Deși Mendel era supărat pe Dumnezeu, Dumnezeu încă domnea peste lume. Ura îl atingea la fel de puțin ca și pioșenia.”4 Orice s-ar întâmpla, însă, nu avem voie să-l ucidem pe Dumnezeu, să ne rugăm Lui, altminteri suntem pieriți!
Vincent van Gogh, Bătrân suferind („La Poarta Eternității”), 1890
„Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! Că spre Tine au nădăjduit sufletul meu. Și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea. Striga-voi către Dumnezeul cel prea înalt, Dumnezeul cel ce au făcut bine mie. Trimis-au din Ceriu și m-au mântuit. Dat-au spre ocară pe cei ce mă calcă pre mine. Trimis-au Dumnezeu mila Sa și adevărul Său. Și au izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei. Adormit-am tulburat. Fiii oamenilor, dinții lor arme și săgeți, și limba lor sabie ascuțită. Înalță-Te preste Ceruri, Dumnezeule, și preste tot pământul slava Ta! Cursă au gătit picioarelor mele și au împilat sufletul meu. Săpat-au înaintea feții mele groapă și au căzut într-însa. Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi și voi lăuda întru mărirea mea. Deșteaptă-te, mărirea mea, deșteaptă-te Psaltire și alăută. Deștepta-mă-voi dimineața. Mărturisi-mă-voi Ție întru noroade, Doamne, cânta-voi Ție între neamuri. Că s-au mărit până la Ceruri mila Ta și până la nouri adevărul Tău. Înalță-Te peste Ceruri, Dumnezeule, și preste tot pământul slava Ta!”5
NOTE:
1 Joseph Roth, Iov
2 Ismail Kadare, Firmanul orb (Adio trecutului)
3 Kathleen O’ Meara, Vindecarea
4 Joseph Roth, Iov
5 Psalmul 56 în Cărticică de rugăciuni, „orânduială tipărită prima oară în zilele Prealuminatului și Preaînălțatului nostru Domn a toată Țara Românească, Georgie Dimitrie Bibescu Voievod, cu blagoslovenia iubitorului de Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii Buzăul, D.D. Kesarie. Cu cheltuiala Sfinției Sale Părintele Teofilact, Eclesiarhul Sf. Episcopii Buzău și egumen al Sf. Mănăstiri Vintilă Vodă”. Această filadă nestemată, dăruită mie de scriitorul Dinu Săraru, a apărut în 1998 la Editura PRO, „prin grija și strădania Maicii Mihaela de la Sfânta Mânăstire Hurezi, cu binecuvântarea Preasfinției Sale Gherasim, Episcopul Râmnicului”.
Comentarii recente