Izvoare de apă vie

Noul număr al Revistei „Izvoare”, cel de-al șaselea din seria nouă, reprezintă un eveniment editorial și artistic de netăgăduit. Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română publică anual această revistă prestigioasă, prezentând, de fiecare dată, un florilegiu de producții literare alese. 

Creată prin anii ‘60 ai secolului trecut și fondată juridic în 1973, ASILR a reprezentat, decenii de-a rândul, nucleul vieții literare israeliene de expresie românească, condusă, rând pe rând, de scriitori consacrați atât în România cât și în Israel: să nu uităm înflăcărarea conducătorilor, comitetelor de coordonare, promotorilor, editorilor, membrilor ASILR. Instituțional, înscrisă la Ministerul de Interne ca Fundație, cu statut și sediu, ASILR a luat ființă în 1973. Inițiatori: M. Rudich, Sandu David, A. B. Yoffe, Shaul Carmel și Teșu Solomovici. Dar lucrurile erau mereu în schimbare, așa că, la sfârșitul anului 1973, s-a format un nou comitet de conducere ASILR: M. Rudich – președinte, A. Goldenberg Zarea – vicepreședinte, Shaul Carmel – secretar, Ludovic Bruckstein, Mitu Grossu, Isac Bercovici, Solo Har – membri, a urmat un alt Comitet alcătuit din Lucian Bittman Ruga – președinte, Ludovic Bruckstein, Shaul Carmel, Sebastian Costin, Solo Har, I. Petran, I. Rudel – membri. În 1976 este ales președinte I. Rudel, iar în 1978, președinte devine Al. Mirodan, în fruntea unui Comitet format din Shaul Carmel, I. Rudel, M. Rudich, Solo Har, Sebastian Costin și Andrei Fischof. Din 1980, s-au succedat în funcția de președinte Ludovic Bruckstein, I. Schechter, Andrei Strihan, Shaul Carmel, G. Mosari. În prezent, Comitetul de conducere ASILR are urmatoarea componență: Dragoș Nelersa – președinte, Magdalena Brătescu, Ada Shaulov Enghelberg, Maria Găitan Mozes și Livia Abba.

„Izvoare” – Revista Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, serie nouă, Tel Aviv, nr. 6 2019-2020

Li se cuvine reamintirea muncii lor de pionierat literar în Țara Sfântă. Un argument pentru neuitare este și acest număr de revistă, excepțional ilustrat de irepetabilul Andy Ceaușu, secondat cu cinste de Eduard Mattes. Diversitatea stilistică, valoarea, chiar dacă inegală, caracterizează peisajul liric al acestei antologii literare a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Bianca Marcovici, poeta violonistă, vine cu cel mai recent buchet liric, diafan curcubeu peste Haifa iubită, Haifa luxuriantă, Haifa sfâșiată de rachete, Haifa însângerată, câtă „melanholie a neasemuitului inorog” în această poezie a paradisului pierdut, a femeii sfâșiate între dorinți surde și spectrul iremediabilei întomnări… câtă melancolie, atâta dramă: „Ultima zăpadă m-a întristat romantic/ Nu mai recunosc anul sau locul… doar/ starea..,/ Respiram aer curat./ Cel visat cel în tempo moderato/ Anotimpuri uitate precum gândurile/ retroactive/ Cu cizmele udate și mirosul de vanilie/ De ce te uiți la mine acum?/ Cu cine mai semăn?/ Ultima dragoste a copilăriei devine prima./ Spre bătrânețe visezi la patul nupțial,/ Doar mobilul că-l țin în mână mă/ cuplează cu realitatea/ Virusul coroana ne Încoronează!”. Frumoasă poezie, cinste cui te-a scris… Livia Abba scrie o poezie anecdotică. Alexandru Anca o poezie cantabilă, evocatoare: „Cuprinsă-i cartea de tăceri/ Când mă citesc pe mine/ pe-o pagină de azi, de ieri,/ dorm pleoape albe de verbine,/ de câte ori nu m-am visat/ îmblânzitor de fiare astrale,/ strunind, de faimă-nveșmântat,/ himerele Măriei Sale.” Emilia Ataba are vers cu sonorități repetitive, ca un ecou. „Cât poate așteptarea/ să aștepte?/ Cât poate iubirea/ să iubească?/ Cât poate durerea/ să doară?/ Cât poate dorul/ să dorească?/ Cât poate floarea/ să-nflorească?” Poezia Beatricei Bernath se aude în „peștera” pentru care cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic: „aproape opacă/ adunată găoace în frica ce o atacă/ a plecat din oameni/ inima-i plânge doar pentru pisici/ flămânde/ câini pribegi și toate animalele arse/ făcute scrum urlând durerea vii și/ morți/ o hiroshimă o arde-n înlăuntrul ei/ pentru toți acei/ și nu mai vrea simțirea/ și nu mai vede-un viitor/ și nu mai vrea un sine.” Andy Ceaușu, umorist și desenator redutabil, dă culoare „Izvoarelor” cu ilustrații memorabile: peniță fină și de grafician, și de poet: „Vino-acum,/ vei sta/ pe lauri,/ și-n suflet/ vom sădi/ iubirea,/ eterna pace/ pământească,/ ce dăruiește/ fericirea…” Andrei Fischof se află într-un fascinant „Dialog imaginar”, iar „Uitarea de sine” face cu putință „Atingerea umbrei”. Copleșitor talent, spiritul său pare permanent frământat de „Umbletul îndoielilor”: „Ce suntem/ Dacă nu arbori/ În pădurea de doruri/ Când raze de soare/ Nasc ramuri de umbre,/ Ca atingerea buzelor/ Pe pleoapele adormind,/ Iar fructele prea coapte/ Cad/ Neculese la vreme/ Pericolele-i multe,/ Cuțite se simt în presimțiri,/ Dar toporul ținut/ De mâini nevăzute/ Mai rău e ca trăsnetul/ Zidurilor noastre/ Doar seva urcând,/ Șiră a spinării,/ Prevestește vremea căderii/ Coroanei de frunze/ Sau uscarea-i./ SIC TRANSIT”. Spirit polimorf, Ady Covaliu cultivă versul oximoronic: „Efemer și etern: Ora era destul de târzie când/ s-au ridicat/ și au ieșit, ținându-se de mână./ Pe masă, un șervețel împăturit frumos,/ purtând numele/ lor, râdea în hohote…”. Simon Glasberg evocă liric „Transnistria:/ Suntem o generație ce am trăit/ războiul…/ Plângând, din case scoși, precum/ gunoiul,/ din Rădăuțiul meu, am fost duși cu sila:/ în față, necunoscutul, din spate / –acvila…”. Rodica Grindea reprezintă expresia hybrisului unui conștient glisant înaceastă poezie a „tandrei sălbăticiuni” care-și descoperă chipul în oglinda înșelătoare a vieții: „Singură, printre oameni și lucruri,/ Voința mea încă răzbește./ Doamne, aspre sunt mâinile lumii./ Timpul prăbușește, perfid,/ Salcâmii copilăriei,/ Unul câte unul./ La fiecare cotitură a firii/ Mă pândește o iubire/ Mai aprigă decât ninsoarea fierbinte.” Pentru Adi Gruber dragostea este un prilej de renaștere poetică: „Bună dimineața, soare,/ Bună dimineața, lumină,/ Bună dimineața, lume străină./ Bună dimineața, dragoste și bine-ai/ venit!/ Tu care de-atâția ani m-ai părăsit.” Solo Har este o „piesă grea” în mecanismul „poiesis-ului” româno-israelian. Se numără printre desțelenitorii solului literar în Țara Sfântă, munca lui de pionierat fiind atinsă de mana talentului: „Am cutezat de-a fi în vârtej/ Ca un nebun înțelept iubitor de/ frumos,/ Știutor că există.” Nicholas Lungu se lamentează baladesc: „Trec săptămâni peste MINE…/ și rău și bine, și rău și bine…/ Trec ploi rebele ce pot să spele/ și rău și bine, și rău și bine…/ Trecem și NOI, fantome aiurea,/ și rău și bine, și rău și bine…/ E-un dor în aer, un dor de TINE/ și rău și bine, și rău și bine…” Maria Găitan Mozes întinerește, creionând neobosit cu inima și condeiul un cerc care se închide, dăruind Basarabiei natale prinosul liric al dragostei de oameni: „Mamei:/ În căușul/ palmei tale,/ n-ai cules/ numai petale./ Mâna-ți/ n-a avut inele./ A știut/ copii/ să crească,/ să mângâie/ și să spele./ Mâna-ți/ n-a știut/ să scrie/ nici/ să răsfoiasc-o/ carte./ Doar de muncă/ și de trudă/ a avut/ într-una parte.” Nicolae Pavel este și el o voce sensibilă: „Dup-atâta timp, septembrie/ nostalgică chemare/ adiind/ printre amintiri precum/ un zbor prea mult așteptat./ Dă-mi mâna să-ți ghicesc/ unde vom fi când toamna/ se va duce, blândă, la iernat.” Liliana Paul cântă marea cum numai ea știe: „Marea, zeiță/ Iubește marea,/ Și cântecu-i ce urcă din abis/ Și-ai să-nțelegi/ că nemurirea/ Există. Nu e doar un vis.” Iar arheologul Silviu Sanie își continuă Calea dilematică în poezie: „Ciudat fruct al humei/ Nins cu praf de stea/ Umil fiu al turmei/ Care-i calea ta?/ Ai urmat către Idee/ Prin pământ înțelenit/ Mai apoi pe Căi Lactee/ Orbi ce văd la infinit”. Un lamento patetic, o voce lirică în deșert: Shaul Leizer („Ah, Doamne, veghează/ Și ascultă a mea rugă,/ Arată-mi cuvântul/ Ce-atâta-l doresc/ Să-mi pun răsuflarea/ Pe buze tăcute/ Și trupul nevolnic/ Alături de glas.”) Mioara Iarchy Leon se tânguie visând la limanul speranței („Să ai un cer al cuvintelor, să-l/ atingi, să fii stăpânul cuvintelor/ sclave. Să ai o pădure de cuvinte./ Să ai un ocean de cuvinte./ Să fii cuvinte, la nesfârșit cuvinte,/ Cuvinte, cuvinte…”).

Revista cuprinde proză ficțională, proză memorialistică, lucrări științifice, eseuri.

Proza de ficțiune este reprezentată, cu imaginație debordantă și condei profesionist de Adina Hershcovici. Silvia Katz Ianăși îmbină ficțiunea cu memorialistica, Berthold Aberman Tellu se dovedește a fi un spirit neliniștit, autoreflexiv: „Suferință și neputință. Cu ochii plini de lacrimi, nimeni nu avea un răspuns la marele adevăr, exprimat pentru ultima dată de ea, dar existând dintotdeauna, că așa-i lumea… trecătoare. Singurul răspuns ar fi că în orice lucru din viață există și nedreptate, dar există și un sfârșit. Cât de puțin apreciem viața!”.

Printre memorialiști îl menționăm pe Raul Anchel, cel care evocă un Fălticeni interior, unic, fenomenal. („Probabil că într-adevăr m-am scos pe mine din Fălticeni, dar niciodată nu voi putea scoate Fălticeniul din mine…”).

Proza umoristică strălucește prin condeiul experimentatului Alexandru Andy.

Acad. Jean Askenasy vine cu o relatare memorabilă despre Seminarul „Nicolae Cajal” de la Universitatea Tel Aviv. Prozatorul binecunoscut și în România Harry Bar-Shalom vine cu pagini de literatură memorialistică într-o notă de melancolie autoironică (Ce-am mai chefuit de Yom Ațmaut!), iar Getta Berghoff realizează un impresionant portret Zubin Mehta în cheie iudaică titrând: Partitura unei vieți, partitura unui popor. Tot la categoria memorialiști ar fi de menționat numele lui Ernest Hușanu, cu schița Învățătură și joacă, și, tot la capitolul mărturisiri (autobiografice), se-nșiră nume de scriitori redutabili, precum: Silvia Ianăși Katz (Iluzii de femeie), I.L. Peretz (Mein nișt/ Nu crede), Paul Leibovici (Scriu de peste 60 de ani). Arie Kupferschmidt impresionează cu File de istorie, Sergiu Brandea cu file de roman (Rădăcini suspendate).

Magdalena Brătescu se prezintă cu pagini uimitoare de romane exotice (Prințul coreean și Umbra celor șaisprezece apusuri), Madeleine Davidzon cu o înduioșătoare povestire, Inimi de porțelan și Francisca Stoleru cu o minunată piesă de proză scurtă, Nadia. 

Gabi Moscovici semnează două frumoase recenzii pe marginea unor lecturi sine qua non: David Grossman, Cineva cu care să fugi de acasă și Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz. 

Profesorul Silviu Sanie adaugă amintiri din Pungeștii natali într-o caligrafie fină și nostalgică pe un colț de jurnal afectiv. 

Quid-pro-quo-ul lui Dorel Schor din convorbirea caragialescă la psihiatrie te face să râzi cu lacrimi. 

Îndrăgostiții în examene ai lui Rely Schwartzberg relevă un epos diafan al primelor, timidelor iubiri. 

Ada Shaulov cu fiul Or, protagonistul romanului ei Lumini în beznă: o ființă de lumină ce desfășoară, într-un mediu profund bolnav, unde colcăie tentaculele răului, o incredibilă terapie socială. Cuvântul e Dumnezeu și Dumnezeu e Cuvântul. „Et lux in tenebris lucet et tenebrae eam non conprehenderunt”. „Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o.” Lux in tenebris, Lumina în beznă reprezintă, în același timp, o carte, o soartă, un om pentru țara lui.

Discursul narativ de un realism crud al lui Marcu Simionovici, despre „cei de rasă superioară”, recreează, în cheie tragică, absurdul istoriei trăite. Blestemul existențial înnegurează până și ultima vocabulă din text.

„Prozatoare de forță și de har, Hedi S. Simon ne trimite la marile adevăruri ale vieții, de aceea proza ei este una deopotrivă solidă și tulburătoare. Luăm ceva din Nostalgia ei ca să ne mai întărim un pic, până când imaginea noastră pe peronul inevitabil o să se estompeze și ea.” consideră Cleopatra Lorințiu. Narațiunea Franciscăi Stoleru declanșează, a câta oară, o vrajă căreia nu îi poți rezista. Bardul Mihai Batog-Bujeniţă spune Povești noi pe strune de străvechi lăute, iar Daniela Semenescu recenzează inspirat o încântătoare reușită scriitoricească a Madei Davidsohn, A patra fiică.

Peisajul nu ar fi complet fără alte două specii literare prezente în revistă: epigrama reprezentată de doi clasici în viață ai genului, Lică Bluthal și Darius Liber și jurnalismul narativ, literatura non-ficțională a editorialelor, reprezentată de penetrantul verb al Ioanei Toff și de marea capacitate de sinteză a lui Dragoș Nelersa. Un jurnalism ardent evidențiind toate cele trei niveluri de comunicare, informarea, explicarea și comentarea. De aici începe originalitatea / creativitatea, jurnalismul narativ, literaturizat. Editorialele „Gazetei Românești” sunt o dovadă că retorica, artă / știință care cuprinde canonul practic (Invenție, Structură / Aranjament, Stil, Prezentare și Memorie – Aristotel) are ca scop recunoscut persuasiunea, crearea unui discurs public cu intenția de a influența auditoriul, de a încerca practica artistică de folosire a argumentelor, figurilor de stil, structurilor gradate și prezentării puternice, totul pentru a putea să convingă.

Să nu-i uităm pe oaspeții revistei, fiecare cu afinitățile lui… elective: memorialiștii Ivan Lungu cu Destine confluente, Martha Eșanu (Din nou în Iașul natal), criticul Horia Bădescu cu o sensibilă recenzie (Cu toamna pe buze) la florilegiul liric al Cleopatrei Lorințiu, Anii scurți.

Și pentru că orice sfârșit reprezintă, de fapt, germenii unui nou început, să încheiem în nota meditativă a prefeței semnate de Dragoș Nelersa: Creație fără frontiere sau, aș zice eu, despre Creație și Identitate:

 „Desigur, ne întrebăm dacă limba e singurul element determinant al identității național-literare sau dacă mai sunt și alte elemente. Tematica scriitorului israelian este alta decât a celui român get-beget? Peste ani, va fi interesant de studiat istoria cărei literaturi ne va consemna și pe noi, scriitorii israelieni de limbă română. Trăim într-o țară specială, într-un mediu original și unic în lume în care din punct de vedere literar s-au adunat scriitori din toate colțurile lumii. Unii s-au ebraizat, dar majoritatea au continuat să scrie în limba maternă. Și pentru noi, originarii din România, este foarte important să avem literatură în limba țării mamă. Rădăcinile le avem în sânge și ar fi o mare greșeală să le renegăm; dimpotrivă, ele trebuie transmise urmașilor noștri ca parte a culturii dobândite din casa părintească. (…) În plan practic, problema identității și a factorilor care o determină nu are, de fapt, nicio importanță. Importantă este opera scriitorului care, atunci când e foarte bună, nu mai contează în ce limbă a fost scrisă. De aceea, nu trebuie să ne oprim din febra creației, indiferent că este în limba română sau în limba ebraică. Nu trebuie să ne împiedicăm de bariere lingvistice, de apartenență națională sau de loialitate. Sugestia mea e cât se poate de simplă; să creăm și să colaborăm pe tărâm literar. Să răspundem stimei cu stimă, prieteniei cu prietenie. Să onorăm invitațiile care ni se adresează și să ne onorăm pe noi înșine, invitând la rândul nostru… Pe de altă parte, să ajutăm și noi la o mai largă cunoaștere a literaturii române de către cititorul israelian… pentru că noi știm mai bine decât alții că această literatură merită să fie cunoscută.”