CRONICA CIVILIZAȚIEI
Avusesem mereu o vagă presimțire, ca aceea de atunci, când coboram pe Mill Road, și în fața noastră, pe norii cerului boltit deasupra unui Cambridge, incomprehensibil nouă, am văzut crucea de senin în chenarul de nori, și ne-am privit unul cu altul și tu n-ai scos nici un cuvânt nici înainte și nici după ce te-am întrebat:
— O vezi, vezi crucea?!
Ai privit-o și tu cu mine pe toată durata drumului nostru coborând pe Dealul Morii și n-am mai comentat decât târziu, mult încoace, ca pe o amintire mai neobișnuită, de care mi-a fost parcă mereu frică să mă apropii cu vreo tâlcuire. Am lăsat de atunci semnul acela între cele alte câteva din biblioteca de semne ale vieții noastre socotind că nu există nici un temei să vin eu cu vreo tâlcuire ca să nu fie aceasta doar o vană, stupidă trufie. Fiindcă ce să fi spus despre crucea aceea de senin pe cerul noros, boltit cu toată apăsarea lui peste misteriosul Cambridge?!
Și clipa aceea a fost doar o clipă, dar una dilatată cât să cuprindă în semnul ei toată viața noastră, într-un chip iarăși nedeslușit, fiindcă, fără de nici o veste, ai plecat din micul nostru Canaan, din grădina pe care ai privit-o mereu ca pe un paradis, care, acum că ai plecat, s-a lărgit așa de mult că iat-o preschimbată într-un peisaj cu văi și dealuri, cu întinderi nemărginite și necunoscute peste care te tot caut și te strig și nu-mi răspunde nimeni decât uneori, la ceas de înserare, doar ecoul propriei mele strigări care preface totul, tot peisajul acela într-o cumplită pustietate:
— Iubita mea, iubita mea…
Ca-n visul acela pe care l-am visat de multe ori, în care te căutam prin locuri pustii, care-au și devenit pustietățile mele, și nu te găseam. Te strigam cu glas pustiu, care parcă nici nu era al meu, era ca o stihie de glas, rostogolit peste pustietoarea singurătate ca să confirme că nimic de pe lume nu poate măsura străinătatea aceasta. Îți spusesem într-o seară cât de tulburătoare mi s-au părut cuvintele unui personaj, de aievea și deopotrivă din povestirea minunatului Dinu Săraru, trecut în chip genial în pagina de roman, Năiță Lucean, mărturisindu-se scriitorului:
— Și mă uit la pământ ca la o străinătate…
Sunt foarte tulburat de cuvintele acelui personaj, așa de tulburat că mă simt uluit de cum a ajuns el să-și simtă țarina, pe care-n văile vremuitoare ale neamului său o vor fi iubit cu patimă moșii lui, pământ de rariști, ars de roți și frământat de lumini, cum ar spune poetul Ioan Alexandru. Acel pământ de patimi devenise acum o teribilă străinătate cu toate că țăranul lui Dinu Săraru nici măcar nu mai era cutremurat de acel simțământ ca și cum o altfel de simțire îl împingea să creadă că a pornit într-o călătorie fără de întoarcere, la capătul căreia nu era nici un Canaan, nimic, nici o promisiune, ci doar o cumplită pustietate cât veacul și pământul.
— Este ceva, îți spuneam, din deznădejdea, senină totuși, ciudat de senină, a unui ecleziast de variantă sud-est-europeană și mai restrâns, vâlceană. Un țăran din Vâlcea fusese ales să rostească senin, „în clipe cadențate”, străinătatea planetară, țâșnită cu înstrăinarea țăranului care nu mai era nici el un simplu țăran din Slătioara, ci devenise țăranul de pe piscul lumii, de unde rostea acele zguduitoare cuvinte către lumea de pe toate continentele și din tot sfertul de veac cât va mai trece pănâ la nimicirea cea mare. Fiindcă așa simțisem atunci și chiar cred că ți-am repetat și cuvintele altui valah genial, Paul Anghel: „Când în lume nu vor mai fi țărani, lumea va candida la înfrângeri definitive”.
⁕
Ți-am văzut lacrimile pe care le-ai șters discret cu degetele ca să nu observ și chiar m-am făcut că nu observ, deși știam cât de sentimentală ești, fiindcă și eu eram la fel, și tot pe furiș lăcrimam când ascultam vreun cântec cu dor de neam și de lume, de jale și de alean, și mă și bucuram să descopăr că nu sunt un lăcrimos penibil fiindcă, iată, și tu aveai lacrimi deodată cu ale mele, ca și atunci când ți-ai amintit de tatăl tău pe frontul din Basarabia de parcă ai fi fost tu însăți acolo, atunci când s-a trezit față-n față cu Mareșalul.
— Și Mareșalul l-a privit pe el, pe tatăl meu, smirnă, salutând cu mâna la chipiu, încremenit de așa onoare și noroc ca să treacă prin fața lui chiar Mareșalul. Și acesta chiar s-a oprit atunci în fața tatălui meu întrebându-l cum se numește:
— Sunt plutonier de intendență, Băcăoanu Ștefan, Domnule Mareșal. Și Mareșalul i-a întins mâna.
— A dat mâna cu tatăl meu și era o mare onoare că a stat față-n față cu el.
Fusese probabil marea bucurie a vieții lui, iar onoarea la care se simțise înălțat tatăl tău, atunci, trecuse parcă și la tine ca s-o păstrezi în suflet ca pe o zestre. Și cine știe care verigă din neamul vostru al Băcăoanilor o fi fost varga păzitoare a unui asemenea sentiment? Fiindcă, da, așa a fost: onoarea aceea de pe frontul din Basarabia trecuse în ființa ta ca un adânc de simțire din care au izvorât, mai apoi, multe din lacrimile tale.
Nicolae Grigorescu, Peisaj de țară
N-am întrebat niciodată de ce, și nici cu tine n-am comentat lucrul acesta. Acest fel de lacrimi curg din ochiul cel nevăzut dar adânc văzător căci poate privi chiar tainele. Numai această vedere are acces la lumina care susține toată creația, gândeam atunci și tot astfel cred și astăzi, când iarăși te caut și nu te găsesc, așa cum te-am căutat în visele pustietăților prin care rătăceam în nopțile de coșmar, căutându-te fără să am nici cel mai mărunt semn de orientare, fiindcă niciodată, în nici unul dintre coșmarurile acelea, n-am știut încotro să apuc, unde să te găsesc, cum să te întâlnesc.
— N-am reușit niciodată, îți spuneam când comentam acele coșmaruri, să înțeleg cum de venea spre mine, într-un fel așa de ciudat, așa de straniu adeverită, vorba aceea a trismegistului: „nu te-aș căuta dacă nu te-aș fi găsit”.
Căutarea și găsitul erau, însă, încă străine cu totul în visele acelea pustietoare din nopțile blestematului meu coșmar care mi-a jalonat noctumbria tinereții. Pentru mine se adeverește acum ceea ce știu țăranii din Vâlcea Sărarului, anume că pustiul dintr-un coșmar, cum era acesta al meu, repeta într-un fel ruptura cerului de pământ și precum va fi fost acea ruptură din genune și fracturile vieții noastre trebuie să fie urmarea unei necurății săvârșite de cel ce pierde accesul la cer. „În legenda vâlceană, «o mătușă, fir-ar oarbă, nici una nici două, aruncă cu scârnă în Dumnezeu». «Dac-a văzut așa Dumnezeu, că oamenii nici cerul nu-l pot ține curat, l-a ridicat mai sus, a mărit cerul și l-a ridicat sus, sus, unde e și azi cu lună cu tot…». Că nu degeaba zicem noi: „departe cât cerul de pământ”.
Oare nu este cel ce pierde unimea, în clipa în care-o pierde, și ori de câte ori o pierde, asemenea babei vâlcene? Oare nu mă voi fi asemănat eu, de atâtea ori, mătușii din legenda Vâlcei, încât văzând Dumnezeu că nici cerul dăruit atunci, la ceasul făgăduințelor, n-am știut eu, în lungul drum al zilei către noapte, bărbat netrebnic!, să-l păstrez curat, astfel că Dumneze, precum ni se tâlcuiește în cosmogonia vâlceană, „a fugit cu cer cu tot în sus; și amu stă întors cu spatele la lume…”
Și, iată, e târziu și încă aud ecoul poveștii țăranului de lângă măgura Slătioarei. Se află ceva, simt lucrul acesta, din taina pustietății mele, în legendele străvechi ale lumii țăranilor, ridicați și ei la cer odată cu luna și cu stelele cerului și cu brusca depărtare a cerului însuși.
NOTĂ:
1 Fragmente din romanul Ultima dată
Comentarii recente