Desigur, hotelul Athénée Palace a fost și un spațiu intens explorat de serviciile secrete. Era considerat de mulți un cuib de spioni. Era și un loc de întâlniri de afaceri, dar și de negocieri politice. De asemenea, ca toate marile hoteluri, era și un focar de intrigi sentimentale, dar și al prostituției de lux.
Hotelul Athénée Palace, deși își simplificase mult aspectul exterior, își păstrase însă în interior o eleganță ce amintea de marile hoteluri din epoca celui de al doilea imperiu. Rămăsese încă un hotel emblematic ca hotelurile Meurice, Ritz și Crillon de la Paris, Savoy sau Claridge’s de la Londra, Danieli de la Veneția, Negresco de la Nisa, Hotel de Paris de la Montecarlo sau Hotel des Bergues de la Geneva. Importanța lui în circuitul european și mai ales pentru viața politică și spionajul vremii războiului al doilea mondial au fost remarcabil subliniate – cum am mai spus – de jurnalista Rosie Waldeck1 într-o carte de referință despre Athénée Palace – devenită un bestseller – unde a locuit câteva luni înaintea mea. De aceea, din păcate, nu am întâlnit-o.

Rosa Waldeck și cartea ei

După ce treceai prin poarta rotativă, te trezeai într-un salon de recepție destul de vast. În stânga se afla o intrare care ducea la o sală pentru banchete unde azi se află o braserie-cafenea. Alături de această intrare era o garderobă cu două garderobiere în jurul cărora roiau comisionarii care purtau o uniformă și o șapcă roșii cu ornamente aurii. Acești comisionari erau foarte eficienți și discreți. Prin ei puteai trimite oriunde în București scrisori, flori, pachete etc. De asemenea, efectuau tot felul de servicii (chemau birje sau taxiuri, plăteau facturi, cumpărau bilete la concerte sau alte spectacole ș.a.m.d.). Erau extrem de utili și prețuiți de români și de streini.
În dreapta era recepția. Era un pupitru de lemn de acaju elegant în dosul căruia se agitau recepționerii (portarii) în uniforme albastre cu galoane și fireturi aurii. În spatele lor se aflau etajere cu mici compartimente pentru fiecare cameră, în care se plasa în general corespondența și în fața cărora atârnau cheile respective când locatarii erau plecați.
Acești portari aveau un rol major în viața hotelului. În afară de obligațiile clasice pentru orice recepționiști, supravegheau cine intra și ieșea din hotel, cine suia sau cobora la sau de la camere, primeau și rezolvau cererile și reclamațiile clienților. Erau ajutați de hamali și de comisionari, care erau în subordinea lor. Erau o sursă extraordinară de informații de orice fel. De asemenea, erau „unși cu toate alifiile” în ce privește bursa neagră de valori și de produse. Erau o adevărată casă de schimb, evident, ilegală. Tot ei gestionau în mare parte serviciile prostituatelor de lux care reușeau să treacă dincolo de acești cerberi. Fără să vreau, am asistat la multe negocieri ale acestora cu portarii, dar și la scene dure în care portarii recurgeau nu numai la o retorică agresivă ca să gonească frumoasele care nu le conveneau. Mulți dintre ei erau racolați de diferitele servicii secrete. Obișnuiții hotelului îi cunoșteau pe nume, iar ei erau un adevărat buletin monden căci cunoșteau foarte multe persoane, activitățile și relațiile lor. Eu m-am înțeles foarte bine cu ei căci știau să fie serviabili și mai ales amabili. Totodată, știau să atragă bacșișurile. Unul din ei era extrem de prietenos, dar și eficient. Îl chema Caranica. Era tatăl lui Ion Caranica, un legionar fanatic care împreună cu Nicolae Constantinescu și cu Doru Belimace (grupul Nicadorilor) asasinaseră, pe peronul gării Sinaia, la 29 decembrie 1933, pe I Gh. Duca, primul ministru liberal de atunci.
Alături de recepție se aflau lifturile lângă care urca spre etajele cu camere scara de marmură cu un covor roșu.
Lifturile erau protejate de uși frumoase de fier forjat. Erau din lemn de acaju sau mahon de o eleganță discretă și erau comandate de manivele de alamă strălucitoare. Nu erau lifturi automate, ci manuale. Erau manevrate de liftieri (lift boys), unii din ei adolescenți, în uniforme cu podoabe aurii, purtând mănuși albe și un fel de tichie rotundă caracteristică. Ei făceau parte din personalul Marilor hoteluri de atunci.

Lifturile de la Athénée Palace

Camera în care am locuit era la etajul doi, care era etajul de lux, acel „piano nobile” pe care-l aveau unele palace-uri inspirate de la palatele italiene și mai ales cele venețiene. Avea un mic balcon în una din nișele de pe fațada spre strada Episcopiei cu o vedere remarcabilă către Ateneu cu grădina lui, spre Biblioteca Fundațiilor Regale, cu statuia ecvestră a lui Carol I, și bineînțeles spre Calea Victoriei cu Palatul Regal. De foarte multe ori în momentele mele libere m-am așezat în fața balconului și am stat privind acest peisaj urban care era veșnic animat. Cum am mai spus, în afara de circulația birjelor cu cai și a automobilelor, pe Calea Victoriei era o agitație pietonieră extraordinară, ca un fel de manifestare populară continuă ce începea cam în dreptul Hotelului Athénée Palace și se continua până la Bulevardul Elisabeta. Era un fenomen de antropologie urbană de excepție care a dispărut odată cu instalarea regimului comunist. Multe după-amiezi am stat să privesc acest flux de oameni care se plimba. Erau atât de mulți încât mareșalul Antonescu a dat o dispoziție care impunea pietonilor sens unic de deplasare pe Calea Victoriei.

Faruri de camuflaj

Seara, din păcate, spectacolul stradal dispărea deoarece, din pricina bombardamentelor aeriene posibile, nu era aprins nici un felinar. Ferestrele trebuiau să fie mascate de perdele, iar mașinile aveau farurile acoperite cu niște ecrane negre care lăsau lumina să se strecoare doar printr-o fantă îngustă de care puțini își mai amintesc. Cele mai sofisticate erau pe atunci farurile de camuflaj Notek. Farurile de camuflaj permiteau o vizibilitate până la 500 metri fără să fie reperate din avioane. Îmi amintesc că în general automobilele erau echipate cu un singur far (cel din stânga). Pe vremea aceea, când apunea soarele orașul era cufundat într-un întunerec sinistru din cauza severelor reglementări ale camuflajului. Asta însă nu înseamnă că nu era viață de noapte în București.
Trebuie să menționez că până la 4 aprilie 1944 Bucureștiul nu a fost bombardat. Sporadic unele avioane sovietice s-au apropiat de capitală, dar fără de efecte, iar marele bombardament american al Ploieștilor (numit Tidal Wave) din 1 august 1943 nu a afectat Bucureștiul.
Camera era încăpătoare și luminoasă. Pereții erau acoperiți cu un tapet policrom cu niște iriși mari violeți. Pe jos era o mochetă albastră peste care erau carpete de tip persan. Dispuneam și de o sală de baie confortabilă. Erau sonerii distincte pentru femeia de serviciu, pentru valet și pentru ospătarul de etaj care asigura ceea ce se numea „room service”. Bineînțeles că era și un telefon prin centrala hotelului unde opera o centralistă amabilă și eficientă. Pe vremea aceea, în camerele de hotel nu erau radiouri și bineînțeles nici aparate de televiziune. Tata mi-a dăruit însă un mic aparat Philips care recepționa unde lungi și unde scurte. Mi-a fost tovarăș mulți ani de zile.

Radioul meu Philips

Era printre primele modele mici pe care le puteai pune pe noptieră. Nu trebuie uitat că era un aparat cu lămpi (triode și diode) și că transistorii nu se inventaseră încă.
Numai cine a trăit perioade lungi în hoteluri de calitate poate prețui viața din hoteluri. Era o viață comodă, fără de o mare parte din grijile obișnuite. Aveai servitori (jupăneasă, chelner, valet, comisionari etc.) pe care nu-i alegeai, nu-i angajai, nu-i plăteai și nu aveai grijă de disciplina lor. Camera era curățată, patul era făcut, cearceafurile și prosoapele erau schimbate regulat, baia era aprovizionată cu săpun ș.a.m.d.. Pantofii erau curățați și lustruiți zilnic căci, pe vremea aceea, seara îți așezai încălțămintea înaintea ușii și dimineața o găseai sclipitoare. Cine își mai aduce aminte de șirul de ghete și pantofi din fața camerelor pe coridoarele palace-urilor. Aveai căldură, apă rece și caldă fără să ți bați capul cu instalațiile respective. Reparațiile se efectuau imediat după ce făceai o sezisare la recepție. Îți doreai ceva, chemai chelnerul sau comisionarul. Voiai să-ți calci o haină sau să o cureți, apelai la serviciile hotelului. Totul funcționa ca o mașină bine reglată și bine unsă.

NOTĂ:
1 Rosa Waldeck (1898-1982), născută Goldschmidt, a fost o jurnalistă și scriitoare evreică germană care s-a catolicizat și a devenit cetățeancă SUA. Al treilea soț al ei a fost contele Armin von Waldeck. A locuit La Athénée Palace (iunie 1940-ianuarie 1941) în calitate de corespondentă a ziarului „Newsweek”. Cartea ei despre Athénée Palace a fost un bestseller. Cartea fost tradusă în limba română de Ileana Sturdza.