În unul din satele ce aparțin de comuna Lopătari trăiau mai multe femei în vârstă, singure, gospodărindu-se și ele cum puteau. Una dintre ele era țața Păuna. Pe vremea aceea nu ajunsese curentul electric și pe acolo. Oamenii foloseau pentru iluminat lămpi, felinare și, prea puțini, lanterne. Într-o seară plăcută de octombrie satul a fost alarmat pentru că i-a luat foc casa țaței Păuna. Atunci oamenii erau săritori și îi scoteau din necaz pe cei care aveau nevoie. S-au adunat destui, care cu găleți, care cu stropitori, care cu lopeți ca să stingă flăcările înainte de a face multe pagube și de a nu lua foc și alte gospodării. Pălălaia a fost luată din pripă și a putut fi stinsă repede. Ce a fost cel mai important a fost faptul că nimeni nu a fost rănit. După ce și-a revenit din sperietură, întrebată de câțiva vecini despre modul cum s-a iscat focul, țața Păuna a povestit cu o candoare ingenuă, ușor peltică cum era:
— Cum să vă spun eu vouă. M-am dus la cooperativă să cumpăr gaz că nu mai aveam strop. Ce era pe fundul lămpii aia aveam. După ce am dat de mâncare la păsări, la vacă și apoi am muls-o, de vacă vorbesc, am intrat în casă să pregătesc lampa pentru seară. Că eu nu mă culc devreme. Nu pot. Mai torc, mai împletesc la andrele. Am dat lampa jos din cuiul din perete, i-am pus gaz, am verificat fitilul și am șters sticla. Când m-am dus la cooperativă să iau gaz am luat de la poștă câteva ziare să pot șterge bine sticla de la lampă. După ce am făcut toate acestea, am aprins-o și am agățat-o la locul ei în cui. Dar nu a stat. A căzut în pat, s-a spart sticla și s-a aprins macatul. Apoi nu mai știu nimic.
— Vezi ce pățești dacă nu ești atentă. Cred că nu ai agățat-o în cui cum trebuie.
— Pesemne că a fost o muscă, maică! mai apucă să spună țața Păuna și un zâmbet plin de vinovăție îi apăru pe chipul senin.

Nicolae Grigorescu, Întoarcerea de la păscut, 1886-1895