Stela (II)

Până la Paști s-a făcut bine băiatul și atunci Stela i-a croit haine de ciobănaș și o căciuliță care semăna într-un fel cu a marilor voievozi, și i-a făcut opinci din piele de capră, neuitând să-i pună motocei roșii, ca să nu fie deocheat de lume. Ion a arvunit și el orchestra din oraș, bineînțeles o fanfară, după care a pregătit butoaiele cu țuică de dude și cu vin roșu din soiul ăla foarte căutat de țâța vacii. 

De Paști au făcut o probă cu meseni și mai ales cu orchestra care trebuia să se audă dincolo de sat, și au tăiat așa, de dorul lelii, doi miei și au spart un butoi cu vin, toate mai să dea semnalul despre apropiatul botez. 

Paștele venise prea repede peste copacii care nu se îmbrăcaseră încă, se înfrunzise însă zăvoiul și înfloriseră zarzării, păsările treceau la treabă la cuiburile lor și sătenii se pregăteau atât pentru sărbătoare, vopsind gardurile, colorând podiștile, aranjând straturile de flori, dar se și pregăteau de petrecere unde fiecare se fandosea, în fața bisericii, cu ce avea mai curat și mai frumos și mai ales cu portul lor țărănesc care făcea fetele mari să se rușineze de atâta trufie. Peste o săptămână era botezul lui Ionuț.

Ziua botezului băiatului a fost o sărbătoare pentru Stela, dar și pentru neamul ei. Era duminică și era un soare cald când alaiul a pornit spre biserică, cu moașa comunală în frunte, și cu flori de gheață, sau altfel spus cu flori de hârtie, și totul curgea ca la carte până s-a săvârșit slujba, și întâmplător, cu totul întâmplător, dinspre pădure a apărut un nor de grindină, ce nu se mai întâmplase prin partea locului, care a rupt clopotnița în două, dar și corturile pregătite pentru masa de botez au fost sfredelite de vânt, și unii ziceau că e bine, alții că este un semn rău dacă luăm în seamă că deasupra clopotniței o cioară a milostivit lăcașul cu un semn alb, de var, un găinaț de fapt care nu s-a mai șters niciodată. 

Botezul, una peste alta, a fost un eșec. Cei din biserică puneau întâmplarea pe spezele Domnului, răutăcioșii spuneau că este semn rău, iar pizmuitorii familiei ziceau că însuși vărsatul de vânt al lui Ionuț era un semn că Cel de Sus nu-l vrea în împărăția lui. Unii spuneau că cioara era mesagerul lui Dumnezeu, iar trăznirea clopotniței și părăsirea de sfinți a icoanelor nu erau semne de bine.

Pe seară, ceea ce nu se întâmplase până acum, au apărut lupii la marginea pădurii, dar nu s-au repezit în sat la oi, s-au răzbunat pe o troiță din colțul pădurii care îi prezentau pe ei ca pe o stirpe nebună. N-au făcut mare rău, decât că au profanat așezământul.

Și botezul lui Ionuț s-a sfârșit în casă, unde cei apropiați i-au urat noroc bun lui și părinților. 

X

Ionuț trecuse de-acum pârleazul, avea ceva peste patru luni și Stela era ca o viperă să-și apere băiatul de rele. Și Ion vorbea despre el frumos, dar lauda principală era că o să-l facă tractorist. Au venit vremuri noi. Portăreii coseau, ac cu ac, cererile de intrare în cooperativă. Planul era să-i aducă pe oameni mai întâi în tovărășie, o formă mai afânată a Colectivei, Ion era încăpățânat, dar Stela a zis că se spânzură cu tot neamul ei dacă pierde averea de la părinți. Până la urmă toți au ajuns la o înțelegere că trebuie să-și culeagă recolta semănată în primăvară, și dacă pot, să nu dea statului plugul, căruța și boii. De spânzurat nu s-a spânzurat nici Stela, nici alte rude, dar parcă înnebuniseră toți când era vorba să-și lase averea moștenită pe mâna proștilor, și mai ales pe mâna celor care și-au risipit bunurile prin cârciumi.

Într-o seară vroia chiar să-l bată pe Ion, care se îmbătase rău de tot, dar copilul din’tâi i-a pus piciorul în ușă și i-a tras funia cu care vroia să-l și spânzure din mâini, așa că Stela n-a reușit în încercarea ei. A jurat pe sfânta biserică că numai ștreangul este legea pentru cei fără de lege și că sunt nebuni cei care se lasă pierduți, fără stâlp, fără plug și fără casa lor. 

Nicolae Grigorescu, Țărancă din Muscel

De bine, de rău, la învoială cu fratele său care era primar, au intrat în întovărășire, dar totul era ca o muscă în paharul cu vin. Au pus mai multe condiții, dar toate au rămas praștie după ce sătenii, mai ales cei care nu erau obișnuiți cu munca și nu aveau nici o avere, au cerut sus și tare ca totul să se împartă egal. La venirea lunii iunie, când porumbul o luase razna cu crescutul mai ales că era un an ploios, trebuia să se intre la lucrările de câmp, la rariță, la prașila a doua, la cosit lucerna și fânul. Dăduseră prima prașilă la porumb căruia îi mergea bine și se ridicase dincolo de brâu. Stela muncea de dimineață până noaptea, dar se gândea mereu cum va fi cu întovărășirea. Era sigură că intrase într-o cârdășie, de-a valma, și cu cei care munceau, dar și cu puturoșii. Puțini muncesc și mulți se adună să numere bobul rămas după sapă. La ziare și mai ales la radio se anunța că va fi un an bogat și că satul lor, dat ca exemplu, va avea cele mai bogate recolte după 1938. Mai toți care auzeau vestea se bucurau și se gândeau mai ales că vor fi burdușiți de bogați și că porcii vor guița de Crăciun prin fiecare gospodărie. 

X

Mulți din sat erau oameni harnici, în afară de câțiva care știau numai drumul cârciumii și caietul cu datorii la cârciumari. Așa că, din nou, s-a umplut câmpul cu oameni care au venit de bună credință că întovărășirea va fi un fel de progres, și au ieșit la rariță, și multe căruțe erau trase la capătul locului de prășit. Ion era mândru că avea doi boi frumoși și un mânz de toată minunea pe care îi lega numai așa să se laude, de resteiele bătute în pământ la capătul locului, le aducea mohor și snopi de porumb proaspăt rărit din prașila a doua. Pe sub prânz apărea Stela cu banița de merinde pregătite de cu noapte. Nu era mare lucru, dar de regulă era o oală cu ciorbă de cartofi, o bucată mărișoară de brânză de la oile lor și niciodată nu lipseau jumările din garniță, unde, pe ici, pe colo, mai găseai și mici bucăți de cârnați. În rest, era o mămăligă mare, o oală cu lapte pe care o aducea pentru Ionuț, care de-acum era „flăcău” mare, pentru că împlinise peste patru luni și ceva. „Cuibușorul” lui Ionuț era capătul locului, lângă un merișor sălbatic, unde începea redia, o fostă pădure părăsită, sub un stejar aproape uscat, unde Stela înfigea patru bețe în pământ, aduse de acasă și sub ele așeza foi de porumb verde, iar deasupra o pânză de cânepă, ca să-l apere pe băiat de muște, de soare, de șopârle și de alte vietăți ale câmpului. Lângă el lăsa de fiecare dată un ulcior plin cu apă, și din instinct, cred, o bâzdoacă să-l apere de câini sau de viezuri. Ionuț era cuminte, mai ales că începea să plângă numai când vedea o urâtanie a câmpului că intră în căsuța lui, improvizată de Stela. 

A doua zi după ce începuse prașila, s-a întâmplat însă o nenorocire. Ion și Stela erau departe, pe la jumătatea locului de prașilă cât și de „casa” lui Ionuț, când a început să plouă din senin, cu tunete și fulgere trimise de Dumnezeu parcă special să întoarcă pământul pe dos. Mai rău, dinspre redie, venea un fel de vânt turbat și Stela a fugit cu tot sufletul, prin ploaie, prin brazdele de rariță acoperite de apă spre casa lui Ionuț. Stejarul aproape uscat se prăbușise și el de furtună și Stela nu mai găsea casa băiatului. Numai agățată de un tufiș fulguia pânza de cânepă care era acoperișul prins în cei patru pari. Nici urmă de Ionuț. Parcă cerul îl furase și-l pitise în apele lui și Stela simțea că înnebunește și se uita neputincioasă la stejarul căzut. De acolo o luă la fugă spre tufișul cu pânza de cânepă unde nu găsi vreun semn despre băiat și atunci fugi spre redie, cu o țintă nebună spre cuibul de vulpi din apropiere. Lipită de o tufă, ruptă de vânt, văzu căciulița lui Ionuț, dar nimic altceva; vulpile nu erau acasă sau intraseră adânc în vizuină. Și atunci se gândi la lupi care creșteau și se înmulțeau aici în redie, erau cei care fugiseră cu ceva vreme în urmă din icoanele de la biserică. O luă dea-dreptul pe buza dealului, unde la prima prașilă văzuse cu o lună în urmă o lupoaică cu doi pui mici. Ploaia se mai domolise, despre Ion, soțul ei, nu mai știa nimic, posibil să fi fost și el trăznit împreună cu boii și căruța. Începea încet, încet să-și piardă speranța de a-l mai găsi viu și pe Ionuț. Pornită împotriva cerului, ajunse, cu inima ruptă, aproape de vizuina lupilor lângă piatra unde știa că văzuse ultima oară lupoaica cu puii săi. Un mârâit ca un acord de orgă o vesti pe Stela că se apropie de pericol. O lupoaică, e drept, cam jigărită, îi arătă colții, dar parcă nu semănau a vrăjmășie. Pesemne puii nu erau acasă. Stela ocoli piatra și tufișul și în dosul unor bălării de troscot și mohor auzi un scâncet. Era plânsul rupt din sufletul ei atunci când îl născuse pe Ionuț și moașa îi tăia buricul. Stela a înviat, s-a repezit la băiat, l-a băgat repede în sân și i-a dat mai întâi să mai sugă ceva din pieptul ei dolofan și încă nesecat de lapte. Nici măcar nu mai știa dacă trăiește, dar scâncetul lui era acum mai tare ca toate fulgerele care pârjoliseră pământul cu ploaie. Și s-a învârtit ca o nebună în jurul pietrei, cu băiatul în brațe ca într-o horă a pierzaniei și ridica pumnul la cer, de parcă Dumnezeu era acolo, și nici nu a băgat de seamă că micuța lupoaică care o mârâise se învârtea odată cu ea, aproape că începea să latre, fie să cheme ajutor, fie să-L seducă pe Dumnezeu să continue ploaia. Atunci, privind-o drept în ochi, Stela și-a dat seama că de fapt este lupoaica cu un pui al ei, este un lupușor rămas singur în ploaie. Semăna leit cu picturile din vechile pravili sau icoane bisericești, unde lupii apără îngerii de rele. 

Cu părul răvășit și plouat, cu o minte gata, gata să se prăbușească, îl mai strânse o dată pe Ionuț în brațe, îl cercetă cu grijă de mamă încă vie dacă era rupt de animale, dar își dădu seama că avea doar câteva zgârieturi provocate fie din rafalele de vânt, fie din târâtul băiatului prin răzoare sau stratul de troscot și mohor. Atunci îl lăsă jos cu grijă și se apropie cum numai ea știa către lupușor, îl gâdilă pe burtă, îl scărpină pe cap și hop-sus îl luă sub brațul stâng. Pe Ionuț îl luă sub brațul drept și cu amândouă podoabele o rupse, aproape la fugă spre sat să arate oamenilor minunea. De fapt, ea nu se gândea atât la oameni, cât mai mult la biserică unde vroia să ajungă cât mai repede. 

Între timp se înseninase, soarele cădea repede spre asfințit, pământul era plin de apă și răsufla ușurat că poate să mai respire un pic. Stela ajunsese în capul satului, sus pe coastă, de unde începea să curgă poteca spre biserică și atunci începu să cânte, din toți rărunchii ei ca să iasă lumea din curți și să le arate la toți ce odrasle are ea. 

Se mișca ca o statuie vie, ca Maica Precista care vrea să intre cu Ionuț, băiatul ei, sub brațul drept și cu lupușorul înfiat sub cel stâng, pe ușa din față a bisericii, fără preoți și fără Dumnezei, mândră și tăcută, fără să schimbe o vorbă cu oamenii. La toți vroia să le arate că pe ea n-a ajutat-o nici Dumnezeu și nici Dracul, n-o ajutaseră nimeni cu nimic, a ajutat-o în schimb lupușorul. Ea mai avea un gând. Să facă lui Ionuț din nou botezul, iar fratelui de mohor, Petrică, așa-i spunea lupușorului, să-i facă o icoană pe care s-o așeze în fața bisericii. 

Între timp a început să bată clopotul la biserică și sus pe deal a început să urle o haită de lupi. Satul s-a adunat repede și toți au început să se închine când Stela era cu cei doi în brațe, prezentându-i oamenilor, lui Dumnezeu și sfinților.

Îngerii s-au adunat și ei în jurul Stelei și culmea, au început să vină și cei ce plecaseră de pe vremea cu cioara de pe clopotniță. Popa a mai întârziat neștiind ce să facă, iar primarul a dat telefon la prefectură să informeze despre situație. 

Ionuț a început să fie drăgăstos cu Stela și să sugă ca un iezișor de lapte, iar lupușorul și-a găsit un loc într-o icoană lângă Sfântul Ilie. De data asta nu a mai apărut nici o cioară pe turla bisericii, doar trei lupi au venit și ei să se miluiască. 

De la biserică, Stela s-a întors acasă prin grădină, nu de rușine, mai mult pentru că vecinii îi spuneau mai în glumă, mai în serios „sfânta” și o mai întrebau, așa în răspăr, dacă pe înfiat l-a trimis după iepuri. Strângând din dinți, trecu pârleazul și avu o tresărire când pe Ion, soțul ei, îl găsi așezând țigla căzută de pe casă, pe care o zvârcolise vijelia și potopul de ploaie. Pe Ionuț îl îmbăie bine, îi șterse rănile de pe picioare și mai ales de pe fața lui durdulie, îl înfășă cu o pânză de in și pentru că deasupra patului lui se vedea cerul, se hotărî să-l ducă în iesle la căluț, care-l primi speriat ridicându-se pe picioarele din față. Dar s-au împăcat repede, mai ales că deasupra casei, lângă iesle, Ion o ținea una și bună cu un crâmpei fluierat dintr-o melodie foarte cunoscută. Era vorba de melodia cunoscută „ploaia care va veni…”. Un vânt ușurel, de vară, amesteca fluieratul lui Ion cu plânsul Stelei și cele două zgomote parcă erau un dangăt de clopot care trecea furiș prin zăvoi, ocoleau biserica, se urcau ca un șarpe pe catapeteasma bisericii să-l caute pe lupușorul care l-a salvat pe Ionuț. De lupul înfiat nici vorbă, fie trecuse de-adevăratelea în lumea sfinților și s-a dus să bea ceva apă, fie a ieșit prin crăpătura ușii uitată deschisă, fie a plecat în deal, la redie, să-și caute fratele. Pe el, Petrică, salvatorul lui Ionuț, l-a găsit Stela a doua zi, după un tufiș departe de biserică, sfâșiat fie de neamuri ale sale sau de câinii sălbatici din zonă. A început să plângă Stela și s-a întors repede la biserică să-i pună o lumânare. Pe poarta clopotniței a scris tot ea atunci cu ceară topită „Biserica lupului”. 

Fragment din volumul recent tipărit Biserica de sub salcie.