Am avut parte de o femeie de serviciu (jupâneasă) și un valet (erau soț și soție) excelenți, care se comportau ca servitorii de acasă. S-au legat de mine și băiatul lor a fost apoi angajat de tata ca ajutor de șofer la Stolnici, unde l-a învățat să conducă mașina, dar și secretele profesiei de mecanic auto. O singură dată jupâneasa s-a supărat pe mine când am adus niște oase umane de la facultate, le-am spălat în baie și le-am uitat acolo. Obligația de a scoate oasele și de a spăla baia a îngrozit-o.
Ambii erau de modă veche și purtau uniformele victoriene încă folosite în palace-uri la epoca aceea. El avea o vestă galbenă cu dungi negre și ea avea o rochie neagră cu un șorț și o bonetă de culoare albă.
Cofetăria Nestor (rebotezată Republica)
Micul dejun puteam să-l iau în cameră sau în restaurant. Eu preferam să-l iau la cofetăria Nestor, care era peste drum pe Calea Victoriei la parterul blocului Societății Mica de lângă hotelul Splendid Parc unde se mutase în 1937. Comuniștii au păstrat cofetăria, dar au rebotezat-o „Republica”. Era o cofetărie-cafenea-braserie elegantă, bine gestionată de proprietarul ei, un domn Coculescu1 extrem de agreabil, al cărui frate Nicolae era un renumit astronom. Era un local mare, cu o galerie susținută de coloane, unde erau de asemenea mese pentru clienți (la un fel de etaj cu balcon). Cofetăria era renumită pentru prăjiturile ei, mai ales cele cu frișcă. La prânz, în cursul zilei, dar mai ales seara, cofetăria era plină. Veneau oameni politici, oameni de afaceri, gazetari, liber profesioniști și mulți dintre pietonii de pe Calea Victoriei.
Vladimir Streinul
Șerban Cioculescu
Păstorel Teodoreanu
Dimineața era însă un fel de cenaclu al boemei literare a Bucureștilor. Se adunau la o masă, beau cafele, mai consumau ceva din ofertele braseriei și vorbeau, vorbeau mult, discutau tare, uneori înflăcărat. Printre ei erau Șerban Cioculescu2, pe care mai târziu aveam să-l cunosc la reuniunile lui Barbu Slătineanu din strada Obedenaru, Păstorel Teodoreanu3, cu care mulți ani mai târziu, după ce a ieșit din închisorile comuniste, voi avea discuții interesante și pline de haz, Tudor Teodorescu-Braniște4, Cezar Petrescu5, Vladimir Streinu6 (care-mi fusese profesor la Pitești și pe care-l voi cunoaște bine pe el, pe soția lui, pe cumnata sa și pe fiica sa Usia), Tudor Vianu7 și Ion Biberi8, care îmi va cere după câteva decenii sprijinul, fiind suferind de boala lui Parkinson. Mă așezam la o masă lângă ei și, în timp ce luam micul dejun dominat de o ceașcă mare cu cafea dar și cu multă frișcă, ascultam fascinat cele ce le discutau. Cel mai amuzant era firește Păstorel, cel mai grav, uneori solemn era Vladimir Streinul, cel mai doct mi se părea Șerban Cioculescu. Acesta vorbea și mult despre fiul său, Barbu, care la vremea aceea era licean. Ascultându-i eram la curent cu evenimentele culturale, cu aparițiile de cărți, dar și cu cancanurile și chiar scandalurile din lumea literelor. Micul dejun la Nestor a fost pentru mine mult mai mult decât un mic dejun. Capșa era mai luxos și avea ceea ce tata numea „ștaif”. Lumea era mai snoabă, mai protocolară și silențioasă. Se vorbea aproape pe șoptite.
T. Teodorescu-Braniște
Tudor Vianu
Cezar Petrescu
Într-o cofetărie interbelică
La Nestor lumea era degajată, fără ritualuri victoriene. Se vorbea, cum am mai spus, tare și mai ales se fuma mult. Aerul era mai mult fum cu aer decât aer cu fum. Pe de altă parte, la Nestor era mai mult tineret, ca și la cofetăria Riegler. Mai erau prostituatele de lux sau frumoasele care căutau să se căpătuiască și care confereau cofetăriei Nestor un decor suplimentar ce nu era de neglijat.
Când nu eram invitat, luam masa de prânz și cea de seară în restaurantul hotelului cu care tata încheiase o convenție. Pe vremea aceea restaurantul era în sala vastă din dreapta holului mare unde azi se află sala „Ambasadorilor”. Serviciile erau asigurate de Casa Capșa.
Această Capșa era una din marile cofetării ale Bucureștilor de altă dată. A fost înființată prin 1867 de frații Capșa, niște macedoromâni veniți din Moscopol (Albania). Toată lumea știa că unul din ei, Grigore, fusese elevul marelui cofetar parizian Boissier. Localul lor de pe Calea Victoriei, viz a viz de Cercul Militar, era o cofetărie dar și un restaurant emblematice pentru Bucureștiul precomunist. Era locul de întâlnire a boierimii și marii burghezii și a diplomaților, era producătorul celor mai vestite prăjituri, inclusiv celebrele joffruri (create în cinstea mareșalului francez Joffre) și bomboneria ce vindea cele mai rafinate bomboane în cutii „aristocratice” albe cu înscrisuri aurii și steme multiple, singurele care erau folosite, mai ales pentru cadouri, de „lumea bună” și rafinată, dar și de snobii de atunci ai Bucureștilor.
Tot ce se mișca în restaurant era supravegheat cu competență de domnul Gentilini, care era directorul (azi am zice managerul) restaurantului. Era un domn mai în vârstă cu părul alb, de statură mică, care era totdeauna îmbrăcat cu o jachetă impecabilă. Vorbea foarte prost limba română și cu un accent italian puternic limba franceză. Era foarte amabil și eficient.
Aspectul restaurantului era cel de azi. Pe jos însă era un covor luxos roșu, iar medalionul „Art Nouveau” de pe peretele din fund nu era în sală, ci se afla în holul mare.
Pereții erau placați cu stuc și marmură albă galbenă și maronie. Aveau numeroase aplici de bronz auriu cu câte două becuri și ornamente sculptate. Ceea ce era caracteristic erau foarte numeroasele ferestre false cu oglinzi în loc de geamuri ce se înșirau pe pereți. Impresionant era tavanul format dintr-un iluminator mare de fier forjat. Totul evoca perioada celui de al doilea imperiu.
Prin sală erau răspândite mese pătrate mici, de 4 persoane, acoperite cu fețe de masă albe lungi. Când venea un grup mai mare se combinau mesele și se realizau grupaje de 10-30 de persoane în jurul unor mese lungi combinate ad-hoc.
Printre mese circulau ospătarii (chelnerii) îmbrăcați la prânz în smoching alb și seara în frac negru cu mănuși albe și cu inseparabilul șervet alb pe unul din brațe, împreună cu ajutorii de ospătari (picolii) cu șorțuri lungi albe. Cât am stat la Athénée Palace am fost servit de „domnul Costică”, un chelner majestuos ca un lord englez. Când au preluat comuniștii hotelul și restaurantul, „domnul Costică” a fost trimes să servească într-o bombă de mahala periferică.
Ținuta această de gală a chelnerilor era obișnuită atunci în toate marile restaurante europene. Făcea parte din modul de prezentare al acestora.
NOTE:
1 În amintirile mele despre Calea Victoriei din greșeală l-am numit Cocărescu.
2 Șerban Cioculescu (1902-1988) a fost un critic literar remarcabil, un gazetar și un istoric al literaturii. S-a preocupat mai ales de Caragiale. A fost membru al Academiei Române.
3 Păstorel (Alexandru Osvald) Teodoreanu (1894-1964) a fost un scriitor moldovean plin de talent. A fost cel mai cunoscut epigramist al nostru. A fost și un fin gastronom și un rafinat cunoscător al vinurilor.
4 T. Teodorescu-Braniște (1899-1969) a fost unul din cei mai de seamă jurnaliști ai perioadei interbelice. A fost însă și un romancier de succes.
5 Cezar Petrescu (1892-1961), moldovean de la Cotnari, a fost un romancier și nuvelist talentat și un jurnalist important care a colaborat cu Pamfil Șeicaru la revista „Hiena”.
6 Vladimir Streinul (Nicolae Iordache) (1902-1970) a fost un scriitor de talent, un istoric și critic literar, un bun profesor de liceu, membru activ al Partidului National Țărănist. L-am avut profesor la Pitești. Fiica sa, Usia, a fost balerină. A fost închis și persecutat și marginalizat în perioada comunistă.
7 Tudor Vianu (1897-1964) a fost un scriitor, eseist, poet, critic și istoric literar, jurnalist și filosof. A fost membru al Academiei Române și diplomat. Fiul său, Ion, a fost medic psihiatru.
8 Ion Biberi (1904-1990) a fost un medic psihiatru și scriitor. Autor de romane, eseuri și interviuri. A avut o vastă cultură și preocupări multidisciplinare. Spre sfârșitul vieții a suferit de boala lui Parkinson, pentru care l-am îngrijit și eu. A fost o personalitate remarcabilă.
Comentarii recente