Marea Unire din 1918 a fost rodul acțiunii tuturor forțelor naționale, din cadrul cărora se distinge armata română. Este bine cunoscut entuziasmul cu care militarii români au pornit în august 1916 la eliberarea fraților din Transilvania, precum și eroismul cu care ei au luptat la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara anului 1917. Mai puțin cunoscută este contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918.

Prima provincie istorică apărată de armata română a fost Basarabia. În contextul revoluției ruse, declanșate în februarie 1917, popoarele asuprite de țarism au acționat pentru autodeterminarea lor națională, proclamându-și mai întâi autonomia și apoi independența. O asemenea cale a fost urmată și de românii din Basarabia, care și-au ales un organism politic propriu, reprezentativ, numit Sfatul Țării, care la 2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă. Pentru conducerea treburilor curente a fost ales Sfatul (Consiliul) Directorilor Generali.

Situația din Basarabia s-a complicat, ca urmare a faptului că militarii ruși care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf și violență împotriva populației și chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolșevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia, pentru a o anexa Rusiei sovietice. Neavând o forță militară care să asigure viața și bunurile locuitorilor, Sfatul Țării a cerut sprijinul guvernului de la Iași.

În acel moment – decembrie 1917 – România se afla într-o situație extrem de grea: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruși care abandonau frontul reprezentau un adevărat pericol pentru viața și avutul cetățenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceștia refuzând și opunând rezistență; conducerea Rusiei, în frunte cu V.I. Lenin și Leon Troțki, puseseră la cale extinderea revoluției bolșevice în România și chiar a trimis la Iași un comando condus de Simion Roșal cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și pe alți lideri politici (a fost descoperit în ultimul moment de oficialitățile române); Germania și Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, capitularea în fața Puterilor Centrale.

Cu toate aceste condiții dramatice, regele Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri – Ion I.C. Brătianu, generalul Constantin Presan – șeful Marelui Cartier General al armatei române, dând dovadă de un autentic patriotism, și-au asumat misiunea și riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chișinău. În ziua de 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broșteanu au trecut Prutul, iar la 10 ianuarie au intrat în Chișinău, punându-se la dispoziția Sfatului Țării. Considerând că Basarabia aparținea Rusiei, guvernul bolșevic a rupt relațiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918.

Armata română a acționat energic pentru instaurarea ordinei publice în Basarabia, în această luptă pierzând 3 ofițeri și 300 ostași, care au fost uciși, iar 12 ofițeri și 309 soldați au fost răniți. La mijlocul lunii februarie, grupările bolșevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru.

În ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Armata română a fost nevoită să apere în continuare Basarabia amenințată de agresiunea Rusiei, care a creat Comitetul Executiv al Sovietelor de pe Frontul Românesc (RUMCEROD), cu sediul la Odesa, având misiunea de „a alunga forțele contrarevoluționare din Basarabia și a provoca o mișcare revoluționară în România”. Armata română a reușit să curețe teritoriul dintre Prut și Nistru de grupările bolșevice și anarhice, asigurând desfășurarea în liniște și siguranță a lucrărilor Sfatului Țării, care la 27 martie 1918, a votat Declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești ( Basarabia) „cu mama sa România”.

Rusia a declarat imediat că nu recunoaște acest act, obținut prin „votul moșierilor basarabeni, dușmani înverșunați ai poporului basarabean”. Ca urmare, pe parcursul anilor 1918-1919, armata română a trebuit să apere unirea Basarabiei, luptând cu grupările bolșevice ruse și ucrainene. Cele mai sângeroase confruntări au avut loc în zona Hotin, unde și-a pierdut viața generalul Stan Poteaș, la 7 ianuarie 1919. După lupte alte lupte, din toamna anului 1919, armata română a reușit să stabilizeze granița României pe Nistru, fapt ce a permis dezvoltarea Basarabiei în cadrul statului român din care făcea parte.

Sursa foto: Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale

La 27 octombrie 1918, „reprezentanții poporului român” din Bucovina au organizat Adunarea Constituantă, care a ales Consiliul Național Român și Comitetul Executiv al acestuia. Pe de altă parte, Ucraina a trimis în Bucovina grupări înarmate, formate din militari și civili, care au început să-i terorizeze pe români. La 2 noiembrie acestea au ocupat garnizoana militară din Cernăuți, iar în ziua de 6 noiembrie Comitetul regional ucrainean a anunțat trecerea Bucovinei sub autoritatea Ucrainei. Acesta a procedat la dizolvarea Consiliilor Naționale Române și instalarea prin forță a autorităților ucrainene. Grupuri înarmate, puse la dispoziția acestor autorități, străbăteau satele și orașele Bucovinei, jefuind, maltratând și împușcând populația românească.

În aceste condiții, Consiliul Național Român a cerut ajutorul guvernului de la Iași. Deși situația României era în continuare critică, regele Ferdinand, generalul Constantin Coandă – noul președinte al Consiliului de Miniștri, și generalul Constatin Presan au decis să acorde sprijinul cerut. La 8 noiembrie, Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik a trecut granița, iar la 11 noiembrie a intrat în Cernăuți. În circa două săptămâni, trupele române au reușit să curețe Bucovina de bandele ucrainene. La 28 noiembrie, Congresul general, întrunit la Cernăuți, a votat Declarația care prevedea „Unirea necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu România. În perioada următoare armata română a trebuit să facă față repetatelor incursiuni ale unor grupări înarmate ucrainene (bolșevice și naționaliste). Abia din septembrie 1919, când la granița de nord România se învecina cu Polonia, situația a devenit calmă.

De la începutul lunii noiembrie 1918, în Transilvania (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) ordinea a fost asigurată de Gărzile Naționale Române înființate de Consiliul Național Român Central. Situația a devenit gravă după ce Antanta – prin convenția militară din 13 noiembrie încheiată cu Ungaria – a permis instalarea în dreapta Mureșului a autorităților administrative și militare ale Budapestei. Din teritoriul ocupat au fost alungate Gărzile Naționale Române și Consiliile Naționale Române, iar armata maghiară și gărzile secuiești au recurs pe o scară largă la violențe împotriva românilor, în multe localități înregistrându-se un adevărat genocid.

Ca urmare, Consiliul Dirigent a cerut intervenția armatei române pentru eliberarea teritoriului național. La 26 februarie 1919, Consiliul Militar Interaliat a stabilit o nouă linie de demarcație, iar Consiliul Suprem a cerut ca în 48 de ore armata ungară să se retragă dincolo de orașele Satu Mare – Carei – Oradea – Arad. În ziua de 21 martie, la Budapesta s-a constituit guvernul Gábanyi Șandor, în care rolul principal revenea ministrului de externe Kun Béla, conducătorul Partidului Comunist Ungar. În aceeași zi a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit armata roșie ungară, lansându-se o chemare către „proletariatul din întreaga lume” să sprijine revoluția. Se miza pe ajutorul guvernului sovietic și colaborarea celor două armate roșii împotriva României. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, armata ungară a atacat trupele române, care au ripostat, declanșând o contraofensivă, care s-a oprit pe Tisa. Consiliul Suprem a comunicat la 11 iunie 1919, hotărârea sa privind granițele Ungariei. Neîmpăcându-se cu această decizie, Kun Béla a ordonat la 17 iulie ca armata roșie ungară să treacă la ofensivă împotriva românilor. S-a desfășurat un adevărat război româno-ungar, cu lupte grele, inclusiv la baionetă, și pierderi importante în ambele tabere. De această dată, contraofensiva română s-a încheiat la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

În lupta pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România s-au jertfit 188 de ofițeri și 11,478 soldați (morți, răniți și dispăruți). În ziua de 6 august 1919, fruntașul ardelean Alexandru Vaida-Voevod declara: „Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, sunt învinșii noștri de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”. Din păcate, guvernanții de la Budapesta au continuat să fie obsedați de fantoma Ungariei Mari.

Din această succintă prezentare, se poate conchide că, prin lupta și jertfa sa, armata română a asigurat basarabenilor și bucovinenilor posibilitatea de a se exprima liber, votând unirea cu România. În lunile următoare, până în toamna anului 1919, trupele române au luptat pentru apărarea acestor teritorii românești și stabilizarea graniței de Est și de Nord a României. Pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 decembrie 1918, armata română a purtat lupte grele și a dat numeroase jertfe.

Tratatele de pace, semnate în 1919-1920, au recunoscut actele de unire votate de organisme democratice – Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General din Bucovina, Adunarea Națională din Transilvania – și apărate de armata română. Cei care s-au angajat în această luptă erau conștienți că jertfa lor avea o dimensiune istorică. Grăitor este faptul că în ranița unui soldat, mort pe câmpul de luptă, s-a găsit o poezie scrisă de el în tranșee: „Nu plânge maică Românie! Că am să mor neîmpărtășit/ Un glonț pornit spre pieptul tău/ Cu pieptul meu eu l-am oprit […] Nu plânge maică Românie/ Adună tot ce ai sub soare/ Ne cheamă și pe noi la praznic/ Când România va fi Mare!”