La Kaufland, o matroană înveșmântată în nu știu câte fuste cu sclipici m-a rugat confidențial, arătându-mi în raftul cu copane congelate o pungă cu inscripția idioată „pui fericiți”: „domnu’, cât costă, că nu știu citi”. Face un gest de parcă s-ar apăra de muște: nu prea aude ce-i spun din pricina muzicii prefirate din difuzoarele de ambient ale supermarketului – era Clayderman, Sonata clarului de lună. Va să zică, ajunsă la senectute, nici cifrele nu le cunoaște! Preferințe muzicale o fi având? Fără îndoială, are. Putem să-i pretindem altceva decât aderarea supusă la creațiile lui Guță & comp.? Nici vorbă: fiecăruia ce pricepe și ce-i place. Mi-am amintit scena când, după multe ceasuri de învârtit la volan, am poposit pentru o cafea la o locantă curățică, așezată chiar „la mijloc de codru des”. Singura masă liberă era în preajma unui burduhos difuzor din care se prăvălea potop de manele. Generos, dacă nu chiar entuziast primite de toți mesenii din jur, pare-se locuitori din satul vecin, unii întorși de la trudă prin străinătățuri, că-n loc de bere se amuzau să ceară cerveza (nu insist, spre a nu stârni vigilența străjerilor discriminării). Aș avea și eu dreptul să n-ascult ce mă oripilează, dar cum n-am parte barem de protecția de care se bucură, în localuri, fumătorii/nefumătorii, de voie, de nevoie, m-am învrednicit de o strașnică baie de manele. Care mi-a prilejuit mai întâi niscaiva constatări tematice: aria s-a diversificat, a mai dispărut obsesia banii/dușmanii/golanii/țiganii, și au apărut subiecte noi: omagierea femeii „izvor în toate”, ingratitudinea copiilor, averea lui, ce cunoscut este el, ș.a.m.d. Belicos, Guță amenință: „Care aveți copii, vă rog păziți-i / că am piatră la rinichi / Și le sparg toți dinții”. Subiect omniprezent: paharul: „Am băut întreaga viață / Și-acum văd lumea prin ceață” (etc.). O revărsare de sinceritate frustă și naivă, de trăiri rămase la stratul inițial al percepției, cu filosofări pe măsură, ritmate anatolian și primite cu evidentă satisfacție de meseni. Cum n-am de gând să ascult sfatul lui Murphy („Dacă ești în rahat până la nas, închide gura”) chem ospătărița și-i cer imperios să schimbe DVD-ul. „Dar ei l-au adus… mă rog, dacă insistați…” Mă cercetează intrigată, cu oarecare milă („defazații ăștia cu părul alb!”): „bine, vă pun muzică ușoară, sper că domnii n-or să se supere”. În sfârșit, se curmă scalda în manele, îmi pot sorbi liniștit cafeaua: ascult muzică ușoară românească. Și aud: „A ieșit la interval / o fată cu chip șucar / are fițe și talent / și gesturi ca-n occident.” Măi, să fie, din lac, în puț! Apoi: „Hei, nu vrei să facem sex în trei? / Un bărbat cu două femei / Că invers ar fi mult prea gay / Alege tu pe cine vrei / Și sora ta ar fi OK-ei” (trupa Andrei și Sergiu). După care, piese ceva mai cuminți, care, de fapt, nu spun absolut nimic: confecții pe bandă rulantă, asezonate cu rimele de serviciu ultra-verificate: mare / soare / tare, iubesc / doresc / părăsesc, mine / bine / tine, dansez / visez / distrez, așteptat / plecat / lăsat, noapte / șoapte… Mai că-mi vine să cer din nou manele: barem sunt sincere în simplitatea lor necontrafăcută! Nici nu-i nevoie: un ins bine bronzat, ornat din belșug cu aurărie, de-ți vine să chemi echipa de descarcerare să-l scape de ghiuluri, l-a convins pe șeful locantei să re-pună DVD-ul. Care s-a conformat, dar ceea ce aud pare mai degrabă parodie: „Ești frumoasă ca o stele / Tu mi-ai rupt inima-n doi / Toate sufletele mele / Bate pentru tu și noi.” Se auto-parodiază maneliștii? Neașteptat: înseamnă că au umor; cum ar suna o astfel de tentativă în muzica noastră ușoară? Poate cam așa: „Te-am vrăjit întreaga noapte / Dulce-nconjurați de șoapte / Te iubesc și te doresc / Nu vreau să se părăsesc / Bate inima în mine / Cheamă sufletul din tine / Hai la mare, hai la soare / Uniți într-o-mbrățișare”. (Avertizez compozitorii că-i creația mea proprie, drepturile de autor sunt protejate și interzic utilizarea inspiratului text în vreo nouă creație muzicală – altfel, menită unui evident succes.) Cireașa de pe tort: la Conservatorul din București, profesoara Speranța Rădulescu anunță deschiderea cursului de manele, cu durata de șase săptămâni. În Senatul universitar s-a susținut că fenomenul se dezbate pentru a fi… combătut. Aberațiile și făcăturile calpe din muzica ușoară nu le vede și nu le combate nimeni!
Ca și „Untoldul” clujean, Festivalul „Afterhills – good vibrations” este considerat o mare reușită – de astă dată ieșeană. Poate, chiar așa-i. Am fost pe-acolo din simplă curiozitate, dar când am văzut că-i obligatoriu să port o brățară de identificare precum cei arestați la domiciliu, mi-am zis că-i mai prudent să renunț. Am avut oricum acces gratuit la magnificele „good vibrations”, fiindcă bubuiala părții ritmice nu m-a lăsat să dorm trei nopți la rând (includ aici și bombardamentul sonor de la probele amplificatoarelor). Sunt mai mult de zece kilometri de la mine până la toloaca pe care s-a instalat colonia extraterestră „Afterhills”, dar nimic n-a împiedicat decibelii supramodulați (doar răpăitul înfundat al regimentelor de tobe) să defileze triumfători până-n Copou. Câtă vreme asta place (doar au fost mii de spectatori entuziaști, mulți veniți din țară, unii și din străinătate!) devine absurdă poziția cârcotașului, mai ales că se asociază imediat și acuzator cu invitația să te uiți în buletin. Bătrânii ăștia, locatari nesuferiți din loja păpușilor Muppets, nu înțeleg deliciile muzicii veacului, nici legitimitatea strigătului de luptă al noii generații, „dați muzica mai tare!!” Din păcate, chiar așa-i: nu pricep și pace de ce trebuie numaidecât să zuruie geamurile, chiar dacă o fi vorba despre „good vibrations”, și să-mi primejduiască timpanele tocmai balsamul muzicii! Și-i mai grav: veacul XXI a ajuns să considere în general liniștea drept moft și-atât. Paul Virilio atrăgea atenția că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot și viteză, liniștea devine o raritate și o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniștea interioară, făcută de mult țăndări de mizeria politicalelor, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zidește mai abitir decât Icarii de pe Argeș pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale. Un om ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din Cartea facerii: „Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții.” Numai că, evident, „Liniștea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleiește petrecerea de la etajul II. Neliniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizației și trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o mini-uzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n țipăt… nu-i decât o soluție: să acceptăm fatalist că „asta e”, să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căști insonorizante, să apelăm la tranchilizante… fiindcă mai nicăieri, în spațiul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic. A doua sursă se nutrește din mârlănia și incultura semenilor noștri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcționa bunul-simț). Practic, agresează mai mult și mai vezicant decât acutele fondului sonor legitimat prin utilitate și necesitate. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul mașinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion… ăștia-s! E dreptul lor să ragă. Urlați, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile și grijile ce fac să se așeze atât de greu geană peste geană! Clădiți-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur! „Unde grăiesc broaștele, tăcerea e-o podoabă”, spunea Verarucci. Good vibrations!