Cer iertare, dar tableta de față s-ar cuveni supraintitulată nu „Să vezi și să nu crezi” (titlul uneia dintre cărțile mele), ci, brutal și direct, „Să vezi și să scuipi!” Barem în sân! Reproduc întâi de toate, spre deplină edificare, textul publicat în cotidianul „Libertatea” din 2 nov. 2019 de o autoare ce se numește, probabil deloc întâmplător, Oana Dușmănescu. În gazeta din Capitală, Domnia sa etichetează periodic, în câteva fraze, ceea ce consideră a fi „Hot” (cu sensul de „bun”, „tare”, „super”) în opoziție cu „Not” – negație cu funcție hotărât eliminatoare, un soi de „înlături!”, sau „afară!”. „Hot” ar fi, în opinia autoarei, performanța americancei Sarah Thomas care, după ce a fost operată de cancer, a traversat înot Canalul Mânecii. Bravo ei, toată admirația noastră, performanța se cuvine consemnată în vreo Guinness book, dată de exemplu tuturor suferinzilor copleșiți de boală și… cam atât. Surpriza vine de la celălalt pol al exercițiului antinomic, unde este așezat cine credeți? Ion Creangă!! Dar iată textul: „Și nu numai el. De fapt, nu el în sine, nu e vina nici a lui, nici a lui Gârleanu, nici a lui Sadoveanu că moda trece și literatura crește și merge înainte. E vina adormirii programei din școala românească, unde studiem aceleași texte ca acum 30-40 de ani. Texte din care copiii nu înțeleg mare lucru – mai întâi pentru că limbajul este dureros de vechi pentru ei (dar și pentru noi, voi mai țineți minte sensurile tuturor cuvintelor din Amintiri din copilărie? Sau, dacă e să fim total cinstiți, le-ați știut vreodată? Sau v-ați prefăcut a fi deștepți, ca să depășiți mai repede momentul?), apoi pentru că nu se mai identifică deloc cu lucrurile petrecute în paginile acelor cărți. În acest timp, volume contemporane gem de personaje și întâmplări cu care rezonează, dar pe care puștii nu vor ajunge să le citească niciodată, pentru că, în schimb, trebuie să-l citească pe Creangă. Cred că nu e deloc o exagerare să spui că școala românească își alungă elevii de la bucuria cititului, iar mulți părinți, șocant de tineri, au rămas tributari ideii că tot ce e clasic face neapărat bine și nu trebuie ratat. Viața e scurtă și lumea prea rea ca să-i plictisim pe cei mici de cărți de la 10 ani.” Astea-s cugetările sentențioase ale dnei Dușmănescu, găzduite în pagina unui cotidian cu (încă) oarece tiraj. Ele ilustrează întâi de toate convingerea mărginită și incultă a unor „intelectuali” din generația pe care cu cinste o reprezintă autoarea, potrivit cărora lumea a început cu ei și se isprăvește tot cu dumnealor. Tinerii de azi „nu se mai identifică deloc cu lucrurile petrecute în paginile acelor cărți”? Dar oare cu Homer s-or identifica? Ori cu lumea lui Shakespeare? „Not!” și lor? Afară cu ei? Nici un popor care cât de cât se respectă nu-și neagă în halul ăsta propriul tezaur cultural, rod unei continuități creatoare trudnic constituită prin veac, aptă să exprime și să individualizeze distinct vocea și sufletul unei națiuni. Doar la noi a fost cu putință ca, în numele unor principii altfel onorabile (denunțarea festivismului găunos, a receptării gongoric-encomiastice, a delirului verbal) să fie copleșit cu sudalme nu fenomenul, ci… tocmai Eminescu! Argumentul, atunci, a fost același, de parcă l-a instalat în pagină dna Dușmănescu: „Eminescu nu-mi mai spune nimic!” La fel de scandaloasă este propoziția „moda trece și literatura crește și merge înainte”, care exprimă o primitivă și total incultă raportare la tema „progresul în artă”, considerat de toți cei care au cercetat fenomenul imposibil de relaționat cu factorul timp. Care-i creșterea? Cea cantitativă, poate. Dar Cărtărescu nu-i automat mai valoros decât Sadoveanu fiindcă scrie în veacul XXI, nici laureații concursurilor contemporane de poezie decât Goethe. Validarea o stabilește timpul și, cel puțin deocamdată, au obținut-o deplin meritat cei care acum o dețin. Ierarhiile se pot schimba, dar asta nu implică azvârlirea pruncului odată cu apa din copaie și nici nu legitimează oribilul ghiont („Not!”) aplicat dușmănos unuia dintre cei mai mari prozatori ai românilor. Mai departe: cică „am fi rămas tributari ideii că tot ce e clasic face neapărat bine și nu trebuie ratat.” Domnia sa este liberă să rateze cât poftește, preferând acele „volume contemporane care gem de personaje” și cu care elevii „rezonează”. Care or fi alea, greu de spus, dar de ce astfel de împărțire dihotomică, ori Creangă, ori cutare optzecist? Nu școala „își alungă elevii de la bucuria cititului”, ci înlesnirile tehnice de substanță în procesul informării și asimilării (aici, da, progresul există și copleșește!), cât și îndrumătorii de la catedră ori din presă cu mentalitate de bar: ai băut berea, arunci cutia! Nu degeaba spunea Marin Preda că „Unii oameni, deși au cultură, sunt analfabeți prin concepția pe care o au despre cultură”. Cazul evocat aici.
Sfânta Catherine citind o carte, Carlo Dolci, 1670
Comentarii recente