Afirma cu toată convingerea un scriitor german ajuns la vârsta senectuții, dar care nu a uitat bucuriile ce i le-a oferit sportul; inițial, înotul și canotajul, în anii copilăriei (născut, undeva, într-o localitate de pe țărmul Mării Nordului, la Lyck, unde l-am și cunoscut), iar mai târziu atletismul… Spune și de ce: „Pentru că atletismul reprezintă primul dintre sporturi, fiind viața însăși…”

Ca gazetar, apoi și ca scriitor, a avut prilejul să trăiască la limite extreme emoțiile întrecerii de pe stadion; la Hamburg, unde nu numai fotbalul a fost și a rămas printre preferințele locuitorilor de toate vârstele, ci, de asemenea, și atletismul, prezent obligatoriu în programa școlară și universitară și – demn de subliniat – și în preocupările cotidiene ale celor care au înțeles utilitatea mișcării în aer liber pentru sănătate. Și nu doar cea fizică. Face și sublinierea: „Ori de câte ori simțeam nevoia unei relaxări, după îndelungate și obositoare ore de stat zilnic la mașina de scris sau la computer, un intermezzo sportiv, sub forma unor alergări ușoare, a reprezentat remediul pentru a-mi recăpăta apetitul de lucru…”

Siegfried Lenz, fotografie de Lothar Schaack, 1969. Sursa foto: Arhivele Federale Germane

Ceva mai mult, scriitorul german a trăit totodată marea satisfacție de a fi fost spectator la câteva ediții ale Jocurilor Olimpice. Prima oară, la Roma, în 1960, după aceea la München, în 1972, dar și la Moscova, în 1980. De fiecare dată prilejuri de reală încântare! Ține să-și facă remarca: „Nu îmi imaginez o ediție a «Jocurilor» fără atletism… Totul s-ar reduce cu cel puțin 50 la sută. Pentru că atletismul reprezintă, dacă vreți, oxigenul care întreține focul din cupa olimpică…” Și continuă remarca: „Imaginați-vă marele organism al sportului văduvit de atletism; i-ar lipsi coloana vertebrală!… În laboratoarele științifice ale tuturor celorlalte sporturi s-ar stinge luminile…”

În amintirile scriitorului stăruie câteva momente de neuitat de la marea întrecere de sub cercurile olimpice. Una dintre acestea ține să o și dezvăluie: „Parcă îmi crește pulsul când mă gândesc la uriașa încleștare a săritoarelor la înălțime de la Roma, cu cel puțin trei celebrități în prim plan; românca Iolanda Balaș, care, de altfel, avea să cucerească aurul, alături de care s-au aflat poloneza Joszwiakowska, răsplătită cu argint și englezoaica Shirley, medaliată cu bronz… Balaș, cu un nou record olimpic, dacă nu greșesc, cu ștacheta înălțată la 1,85 de metri!… Totuși s-au mai aflat în… „plasa” celor trei medaliate nu mai puțin de alte șase atlete, care poate că ar fi meritat, la rându-le, un trofeu; două rusoaice, Dolia și Cencik, englezoaica Slap, o suedeză, Britt Lorentzon, și o australiancă, Frith. Dar, printr-o criză de destin, prin hazardul centimetrilor, au fost nevoite să părăsească, cu un gust amar, superba întrecere din capitala Italiei…”

Siegfried Lenz a abordat problematica sportului în câteva dintre eseurile sale, între care Alergătorul (1958), Echipa (1969), dar și într-un roman, Pâine și jocuri (1959), apreciate în literatura germană. Este incontestabil că sportul i-a fost prieten de-a lungul anilor, recomandându-i totodată ca pe un excelent cunoscător ale psihologiei sportive. De aici și convingerea sa că „încercările de a înțelege societatea modernă nu mai sunt posibile fără a lua în considerare sportul ca fenomen social de anvergură… Și, neîndoielnic, ca factor de cultură!…”