O cheamă Ioana! Locuiește într-un fost vagon de tren, transformat, prin bunăvoința unor oameni, într-o baracă rudimentară pe roți, prin care, cu toată împotrivirea unor folii de plastic, vântul se încăpățânează să pătrundă. O masă, un aragaz vechi, două paturi, un godin, un braț de coceni, o candelă, câteva lucruri de îmbrăcăminte, icoane, cărți… și multă singurătate. Pe fereastră se văd câmpul, dealurile și cerul. Bătrâna stă chircită, lângă godin, privind, cu ochii orbi, undeva, departe…

Nu mai are nimic și pe nimeni. Câțiva oameni milostivi au lăsat-o să locuiască aici și îi aduceau, din puținul lor, mâncare, haine, lemne, o vorbă bună… Vorbe bune…! Ce să mai facă acum cu ele? Parcă merge de o viață, în vagonul ăsta, spre capătul lumii. Dar ea a umblat pe pământ mai mult decât vagonul. Și numai pe jos! Tot timpul pe jos! Nu a suportat niciodată să meargă într-o mașină sau tren: se înroșea toată, nu mai avea aer și simțea că moare. Toate drumurile le-a parcurs numai pe jos indiferent de distanță, mai mult cu picioarele goale. Chiar și atunci când avea încălțăminte, prefera să simtă pământul, iarba sau pietrele. Acum când își amintește, nu-i vine să creadă că au fost atât de multe drumuri… Așa i-a spus preotului care a venit să o spovedească: „… Am obosit părinte! Când am să mor o să chiui de bucurie!”

Alunecă încet, în picoteala gândurilor. Se vede copilă privind senină chipul de ceară al maică-si, aude bulgării de pământ căzând peste sicriu, în locul lacrimilor ei pe care nu avusese timp să învețe să le plângă. Pe urmă cealaltă „mamă”, bătăile, cearta și munca istovitoare. Apoi seara aceea când, după ce a terminat treburile casei și a fiert mămăliga, mama vitregă a  chemat-o și i-a zis: „Ia-ți taiorul și pleacă!”. Unde era să plece în puterea nopții? Când a țipat și a lovit-o cu palma peste față a înțeles că nu glumea. A plecat plângând. Era un întuneric de nu-și vedea mâinile. Avea șapte ani și ajunsese pe drumuri… Nu bănuia că pe drumuri avea să rămână toată viața.

Femeia care plânge, Pablo Picasso, 1937

A bătut zadarnic la mai multe porți. Până la urmă a primit-o Ion Baciu, care știa hărnicia fetei firave și necăjite.

A rămas la el zece ani. Lucra cu o căruță cu boi! Căra lemne, piatră, gunoi…, recoltele pământului. Și acum mai visează boii cu care lucra: îi mângâie, își lipește obrazul de pielea lor prietenoasă și bună… Păreau că o ascultă și o înțeleg atunci când le spune necazurile ei cele multe. Le spune tăcând, șoptit sau țipând…, mai mult cu mâna, care-i mângâia pe frunte, pe coarne, pe grumaz- decât cu puterea vocii… Ochii lor mari și umezi priveau de fiecare dată pe lângă ea, căutând parcă liniștea, mila și dragostea, de care simțeau, că ea are atâta nevoie… „Cea Rusu!”, „Hăis, Murgoci!”, „Haideți băieții mei, c-acu’ se-nserează și ne-om mai hodini noi!”

După zece ani, Ion Baciu, rugat de săteni, i-a dat un pogon de pământ în pădure, departe de sat, și, ajutată de oameni, și-a făcut acolo o cămăruță. Se jucau veverițele la ușa ei. Poiana era plină de flori și multă lumină. Dimineața o trezeau grijile mereu neterminate, dar și corul miilor de glasuri ale păsărilor de tot felul, care se întreceau parcă în măiestria cântatului… Copacii pădurii, în cârdășie cu spectacolul de triluri păsărești, își lăsau slobode podoaba de frunze să freamăte în lumina zorilor ce discret se desăvârșea… Dar noaptea totul se transforma în umbre mișcătoare și foșnet. Îi era frică, din ce în ce mai frică…

Acum nu-i mai e… Aici, în vagon, frigul îmblânzește tăcerea, care sparge întunericul pădurii în vâlvătăi de godin, braț de coceni, haine, cărți… și multă singurătate. Doar scrâșnetul vântului o mai obligă să creadă că dincolo de lumea vagonului ei, mai există mulțimea de oameni, cerul, copacii… Bătrâna aprinde din nou candela, se întinde pe pat mângâiată de pâlpâirea de lacrimă a luminii, chemându-și iar hrana gândurilor, împovărând liniștea serii cu amintiri din viața ei zbuciumată.

Pe timpul foametei a plecat în Argeș și s-a angajat la un învățător. Bun om învățătorul, iar treburile casei erau ușoare, ba chiar plăcute. A rămas patru ani la Bârla – așa se numea comuna din Argeș – până a venit o lege care-i obliga pe oameni să se înapoieze, fiecare, în satul lui. Și-a luat lucrurile într-un sac și a plecat. După câteva zile de mers pe jos a ajuns la marginea satului.

Asfințea soarele! De acolo de sus, privea printre amintiri și lacrimi, ca pe un spectacol interzis, liniștea satului… Pâlcuri de case, desenau printre pete verzi de copaci și grădini, liniile ulițelor, al căror praf și noroi îl simte acum prelingându-se prin sufletul amintirilor ei.

Îi fusese dor!

Plânsul a venit simplu și binefăcător! Amintiri și lacrimi, parcă după o lungă așteptare, se regăseau într-o plăcere ciudată, în timp ce mâinile ei, mângâiau cu dragostea ei nerostită, iarba din jur… Întunericul o trezi.

Nu avea unde să se ducă. A încercat la o soră, dar bărbatul ei nici n-a vrut să audă. A îndrumat-o, totuși, la unul, Neculai Argăseală, care i-a închiriat o casă părăsită. În acest timp a cunoscut singurul bărbat din viața ei. N-a suferit când omul a plecat după alte necazuri prin lume, pentru că i-a rămas de la el, un copil, Ion. L-a crescut cu multă dragoste, dar și cu multe lipsuri. Viața, chiar și grijile, i se păreau acum altfel. Dorința ei cea mai mare era să-l țină cât mai departe de suferință. A luat viața de la capăt, muncind cât mai mult, ca să-l poată vedea zâmbind ca ceilalți copii. La școală n-a putut să-l țină mult, chiar dacă îi plăcea învățătura. Și-l amintește cum se întorcea de la slujba de duminică și cum cânta, așa pentru el, cântările bisericești. Așa a devenit dascăl. Fără școală. La Episcopie, la Buzău, l-au ascultat și i-au dat hârtie că e dascăl. Oamenii îl ascultau smeriți în biserică, pentru că avea glas frumos. Dar în sat râdeau și își băteau joc în fel și chip. Toți cei care erau tentați să-și demonstreze „grozăvia” de care ar fi în stare, îl maltratau crud de nedrept. N-a mai putut îndura și a plecat în Mizil, unde s-a angajat paraclisier. După doi ani, când ea aproape orbise, a dus-o la operație, la Ploiești. Un timp a văzut mai bine. Stăteau cu chirie, când la unul când la altul, dar parcă viața se mai îmblânzise. Până într-o seară când pe Ion l-au bătut niște derbedei și frica de oameni i s-a strecurat din nou în suflet. N-a mai răbdat și a plecat din nou în lume. A aflat, după un an, că e călugăr, la Mănăstirea Găvanu.

„Of, luate-ar să te ia, singurătate! Ca o cățea te-ai ținut mereu de urmele mele!”

Afară vântul se întețise gonind vagonul prin vămile văzduhului. Și parcă, în celălalt capăt al vagonului, era acum și Domnișoara, privind-o cu tristețe… „Ce bună ați fost, Domnișoară… Șapte ani m-ați ținut în odăiță, fără să-mi luați un ban… Mi-ați dat și mâncare și… căldură… Ce dacă, după ce ați murit, ai dumneavoastră m-au dat afară; poate că dacă nu vindeau casa m-ar fi lăsat să stau… S-a mai găsit un om bun care mi-a făcut rost de vagonul ăsta, pe care l-a așezat la vechea pescărie și în care m-am mutat cu bruma de agoniseală, cu Ion, care s-a întors de la mănăstire și cu multele mele necazuri…”

Cei care au cumpărat la pescărie i-au mutat vagonul pe un maidan, apoi copiii țiganilor care aruncau cu pietre noaptea, sperând să-i alunge și să le ia vagonul. Unde să plece? Ion se îmbolnăvise, avea fierbințeli. „Du-te, Ioane, la spital!”; „Las’ că mă duc după Paști”. Era ger mare și tușea mereu, săracul. Nu i-a luat medicamente pentru că nu avea bani. Îl învelea cu toate țoalele pe care le aveau.

Într-o zi, a treia zi de Paști, i-a făcut o tocăniță. „Scoală, mamă, și mănâncă!”. S-a ridicat într-un cot, dar n-a apucat să ia nicio înghițitură; o ploaie de pietre a căzut pe acoperiș. Și-a băgat capul sub așternut și-a început să geamă și să se tânguie. „Lasă-i, mamă, ia de mănâncă!”

Dar n-a putut! Toată viața i-a fost frică de oameni. A stat lângă el, l-a mângâiat și i-a aprins lumânarea. La patru dimineața a murit.

Și-l amintea tot timpul trist și încruntat. Acum se căznea să-și amintească chipul lui vesel, zâmbind și cu ochii luminoși…, dar nu reușea.

Din când în când i se întâmpla să simtă din nou fiorul plecării, al căutării și al mersului prin lume.

S-a ridicat din pat, a deschis ușa larg și a pășit pe scărița îngustă a vagonului. Fulgi mari i se topeau binefăcător sub pleoape și în suflet. O zăpadă albă ca și durerile pașilor ei îi mângâia zvârcolirea amintirilor despre Ion și viața ei netrăită. Dincolo de ninsoare, știa că e realitatea lumii cu oameni și se grăbi să se întoarcă la godin, brațul de coceni, cărți, icoană și… multa ei singurătate. Aprinse candela nestinsă ca și cum ar vrea să mărească puterea luminii, se așeză în pat și își chemă din nou amintirile despre multele ei drumuri desculțe.

De undeva de sus, s-ar putea vedea printre drumuri și oameni, în liniștea zbuciumată a oricărei zile sau nopți, Ioana, ce se plimbă cu un vagon neclintit, printre amintiri și lacrimi, încercând să și-l imagineze pe Ion așa cum nu l-a văzut niciodată: zâmbind!