Starea generală a unei societăți depinde hotărâtor de viața ei spirituală. Totalitatea stărilor și manifestărilor spirituale compun ceea ce Th. de Chardin a denumit noosferă (nous = spirit, minte, intelect, în gr.), sesizând însemnătatea acestui strat al vieții după cel al biosferei. Legea dominantă a noosferei este legea armoniei și deci a ordinii spirituale. Viața spirituală este expusă deformărilor, confuziilor, prejudecăților etc., ceea ce conduce la dezordini spirituale și deci la degradarea noosferei. Știința ordinii spirituale a cetății este noologia (nous = spirit, minte; logos = cuvânt), adică, știința nous-ului, a dinamismelor ce țin de spațiul mental, de spirit, în genere și deci de dinamica teritorială și temporală a acestuia. Când ordinea spirituală este afectată, puterea spirituală a cetății scade. Gradația ordinii spirituale a cetății induce gradația puterii sale spirituale. Pe fondul unui asemenea declin apar maladiile spirituale. Indicatorii vieții spirituale sănătoase sunt curăția și simplitatea sufletească. Când le pierdem pe acestea viața devine încurcată și blocată. Știința puterii spirituale a cetății este noopolitica (nous + polis, care, în grecește, înseamnă cetate). Când puterea spirituală decade, în viața cetății, în popor apar semnele maladiei spirituale și devine imperativă intervenția terapeutică, restauratoare, edificată pe suportul unei metodologii aplicative numită noogenie. Noogenia desemnează, așadar, totalitatea procedeelor de intervenție terapeutică, menită a mijloci „vindecarea” cetății căzute, restaurarea ordinii degradate și deci recuperarea stării sale de sănătate spirituală. Unul dintre simptoamele îmbolnăvirii spirituale colective este cetatea cu tot mai puțini copii, expusă unui proces de tragică, dezcopilărire. În perioada interbelică deja, Dimitrie Gusti vorbea despre „satele care mor”, un fel de comunități cu copii tot mai puțini ori fără copii. Modernitatea târzie ne descoperă și orașe care mor, iar societățile din polul dezvoltat al lumii au dat startul unui proces de prăbușire a fertilității, unui declin fără precedent al progeniei („odrăslirii” biologice a populației). Dezcopilărirea lumii, adică declinul numărului de copii la scara societăților (a celor peste 600 de societăți din raza lumii) este astăzi o dominantă planetară și ea este una dintre formele și mărimile depotențării spirituale a noosferei planetare, dat fiind că una dintre axele noosferei este relația părinți – copii. Dinamica și deci condiția acestei relații este o răspundere capitală a guvernelor lumii și deci a elitelor care conduc lumea. Practicile și modurile de viață, începând cu modul familial de viață, influențează direct noosfera, armonia spirituală a vieții colective. Noosfera, așadar, se poate degrada în multiple feluri. Unul dintre acestea decurge din viața falsificată sau deformată prin efectul trăirilor greșite, „căzute”, coborâte, afectând mai întâi etajul simțurilor, prin eclozarea patimilor. Acestea generează „stări de viață încurcate”, blocaje (poticniri, închideri în trăiri adictive, în multiple dependențe). În felul acesta „în loc să predăm altora viață, le predăm blocaje, lucruri încurcate” (Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, București, 2008, p. 40). Problema este, așadar, „ce viață predăm” generațiilor succesoare, în genere, celor cu care interacționăm, în frunte cu copiii noștri. „Cine nu are viață adevărată de predat, predă blocajele, încurcăturile proprii, pe care le primesc tinerii” (ibidem). „Nu numai că din variate motive omul contemporan este atât de blocat”, dar aceste blocaje afectează toate stările spirituale ale cetății și „îngroapă” pur și simplu individual! „Nici creștinismul, duhul creștin care stăpânește astăzi, nu-l poate debloca! Ba, mai mult, am putea spune că însuși creștinismul este întemnițat înlăuntrul omului”1. Ne vom întreba, desigur, ce fel de noosferă este aceasta? Cum e cu putință ca însuși creștinismul să fie „întemnițat înlăuntrul omului”? Cum scoatem omul din propria lui temniță? Ne spune câte ceva K. Yannisiotis: „Părinții unui copil dificil și neastâmpărat s-au dus la Părintele (duhovnic) plângându-se de situația în care se aflau și cerându-i sfat legat de ce ar trebui să facă. Părintele le-a spus că ar trebui să fie mai atenți la viața lor. Părinții însă, tot aduceau vorba de problema copilului lor, iar Părintele le vorbea despre datoriile lor de creștini, ca părinți. La un moment dat părinții i-au spus: „Cuvioase, noi n-am venit aici pentru noi, iar cele ce ni le spuneți le știm de mici copii și acum îi învățăm pe alții. Am venit pentru copilul nostru”. Atunci Părintele le-a spus: „Dar n-ați înțeles că de-atâta vreme tot despre copilul vostru vă vorbesc? N-ați înțeles că mântuirea copilului vostru depinde de sfințirea voastră? Nu de teoria, ci de practica mântuirii?”. Și a completat mai apoi: „Trebuie să purcedeți imediat la aceasta, dacă vă iubiți cu adevărat copilul”2. Prin urmare, restaurarea omului creștin, liber de închisoarea trupului său copleșit de atâtea patimi și a cugetului rătăcit, strâns în atâtea blocaje, se dobândește prin ceea ce Yannisiotis numește „sfințirea părinților”, adică „practicarea mântuirii” așa cum ne-o prezintă, în format pur, educația liturgicală ca educație practică. Al doilea procedeu se referă la responsabilitatea părinților de a netezi calea adolescentului spre medii spirituale (noologice) care vor mijloci apoi actualizarea latențelor sufletești (darurile) ale copilului. Precum spune psihoterapeuta de familie, Virginia Satir: „Adulții au nevoie să clădească mediul potrivit pentru dezvoltarea copiilor lor cu aceeași atenție cu care fiecare dintre noi clădim și ne îngrijim casa pentru a oferi siguranță copilului mic. Este nevoie ca acest lucru să se petreacă într-un fel în care să fie protejată demnitatea adolescentului, să-i fie dezvoltat simțul valorii proprii și să i se ofere indicații folositoare. Am auzit părinți care se plâng de adolescenții lor, zicând: Nu stau niciodată liniștiți. Tot timpul trebuie să se ocupe de ceva. Aceasta înseamnă putere pe drumul ce-l au de parcurs. Părinții deștepți acceptă această tulburare neîncetată și ajung să treacă cu înțelegere peste ieșirile nesăbuite și peste dezechilibrele prin care trec copiii lor. Cu multă atenție, pot crea condițiile potrivite, în care aceștia să se dezvolte ca niște muguri și să înflorească în felul lor propriu. Numai așa dobândesc roadele cele bune. În această perioadă de teribile schimbări, fiecare dintre părți se prezintă cu totul diferit ca până acum și trebuie să înceapă să facă cunoștință din nou. O abordare plină de dragoste și nu de frică asigură, în această situație, reușita.”3 Cercetătorii asimilează crizele adolescenței unui tip special de dureri reprezentative pentru ieșirea din difuzia identitară a acestei vârste. E bine să facem distincție între durerile nemaladive și durerile care atestă o boală în organism. Durerea nașterii, de pildă, este o durere nemaladivă, precum subliniază Thermos, comparând durerea adolescenței cu durerea nașterii. Ambele sunt „dureri ziditoare”, fiindcă aduc pe lume un „om nou”. „În limba chineză, cuvântul criză este compus din două ideograme, unul semnificând pericol, iar celălalt semnificând ocazie sau prilej. Acest fapt este deosebit de revelator. Ne arată că, ajutând un adolescent, nu îl ajutăm pur și simplu să depășească o criză a vieții lui, ci îl ajutăm să-și descopere ceva mult mai bun pe scara în care criza este o simplă treaptă. Adolescența se transformă astfel într-o ocazie prețioasă de reorganizare a întregii vieți, pe noi baze, mai sănătoase și mai creative. Criza adolescenței poate fi transformată într-un dar, oricât de ciudat ar putea părea aceasta4.” Din aceste exemple, deducem, iată, că terapia vieții spirituale rănite de o greșită organizare a vieții zilnice se întemeiază pe trăirile restauratoare, precum viața curățitoare, mângâietoare, armonioasă, durerea ziditoare, care mijlocește venirea pe lume a omului nou (nou născutul biologic și cel spiritual). Prin urmare, mediul de relații părinți copii este cel mai sigur mediu terapeutic, fiindcă este singurul în care se pot restaura (reseta, cum se zice azi) trăirile degradate, și deci se vor actualiza latențele sufletești (virtuțile sau puterile virtuale ale sufletului). În celelalte medii sociale se pot acumula blocajele spirituale datorate trăirilor degradate, în mediul relației părinți-copii se actualizează în mod spontan impulsul spre autenticitate, adevăr, eliberarea sufletului din închisoarea interioară a blocajelor noologice (sufletești, spirituale). Să reținem că blocajele noologice desemnează toate trăirile degradate, adică cele închise în spațiul unor gânduri viciate de trufie, de multele orgolii (îndreptățiri de sine anarhice și anarhizante, precum este gama largă a închipuirilor), ori coborâte la trupul exterior, al simțualităților anarhice, agnostice și deci „închizătoare”, fiindcă ele închid persoana în heterodeterminația tentațiilor (ispitelor), a feluritelor înclinații și râvniri (necuviincioase), în alergări haotice la comanda trupului ori a egoului rupt de suflet. Iubirea de trup și iubirea de sine, adică egolatria, conduc spre blocaje spirituale prin cele două închideri sau „închisori”, aceea a trupului exterior și cea a mândriei, a iubirii de sine spre egolatrie. Iubirea de sine este sursa închipuirii, adică a degradării chipului, a desfigurării. Cele două sentimente eronate sau degradate, patima și închipuirea, sunt expresia maladiei noosferei și reclamă o grabnică terapie sufletească, un program de noogenie sau nooiatrie, fără de care omul nu va ieși din blocajele spiritului, din închisoarea sufletului. Această închisoare ne rupe de lucrarea lăuntrică a lui Hristos noogenic (puterea virtuală a sufletului, latența lui cea mai profundă și nepieritoare, oricât de radicală ar fi dezactualizarea stărilor pozitive ale sufletului nostru în dinamica vieții zilnice). Să trăim astfel încât să devenim casa primitoare pentru celălalt, adică să descoperim prietenia, în frunte cu cel mai bun prieten al nostru, Iisus Hristos. Precum arată tot pr. Thermos, „prietenia este chemarea altuia în propria-ți viață”. Cel ce vine spre noi ca prieten total, jertfitor pentru noi, ajutător la toată nevoia și vindecător de maladiile sufletului, este Hristos noologic, adică Hristosul dinlăuntru, trăitor în spațiul inimii, care deși este lăuntric nu dă năvală ci așteaptă la ușa încuiată a sufletului nostru. El vine să-ți fie prieten la necaz și la durere, tu trebuie doar să-i deschizi. Aceasta se numește virtutea prieteniei cu Dumnezeu și ea este cea mai înaltă terapie noogenică, are valoarea terapeutică și restauratoare cea mai ridicată. Trebuie doar să dialoghezi sufletește cu El, să-i ceri îndrumarea și s-o urmezi trăitor nu doar cu gândul, ci cu toată făptura ta, adică empiric, experiențial. De aceea, copilăria este cea mai înaltă ocazie de a da expresie acestei intervenții noogenice (terapeutice) mijlocită de prietenia cu Dumnezeu. Dezcopilărirea lumii, mai ales cea forțată, „criminală”, a pruncuciderii (avortului), înseamnă refuzul lui Dumnezeu. Dumnezeu vine spre lume, întâi de toate prin făptura zămislitului fiindcă se sălășluișete în făptura acestuia ca suflare divină și deci ca promisiune divină pentru toată viața celui ce urmează să vină pe lume. Dumnezeu și-a făcut partea Lui, cum s-ar putea zice. Urmează partea omului, reprezentat în acest caz de mamă și de tată, care ar urma să primească darul și deci prietenia lui Dumnezeu. În loc să-l primească pe cel ce vine pe lume, pe noul născut, cu bucurie, părinții tineri ai zilelor noastre, „noii părinți”, degenerați sufletește, îl „omoară” tocmai în exprimarea sa de Hristos înnoitor, de Hristos vindecător, de Hristos ospitalier. În loc să-l primim ne facem furi și ucigători de Dumnezeu, precum Iuda, Irod și Pilat laolaltă. Adică îl trădăm pe cel tocmai primit în casa sufletului, precum Iuda, îl livrăm răstignirii, precum Pilat și îl omorâm, precum Irod. Acesta este, spiritual și deci noopolitic, fenomenul dezcopilăririi lumii prin explozia aborționismului la scara planetei. Starea lumii depinde hotărâtor de copiii lumii. Cum va fi copilăria astăzi așa va fi lumea mâine. Copiii sunt centrul de gravitație al sentimentelor care țin lumea. Atitudinea și sentimentele față de copil și deci față de copilărie sunt forțe de care depinde armonia și puterea vieții spirituale a cetății.

Din cartea Capitalul genealogic al popoarelor. Dezcopilărirea lumii,

în curs de apariție.

NOTE:

1 „Sărmanilor noștri copii, noii generații care vine după noi, în loc să le transmitem trăiri duhovnicești adevărate, le predăm aceste blocaje, aceste stări încurcate. Să nu le lăsăm moștenire vorbe, pentru că din vorbe nu iese nimic. Aceasta este Tradiția în Biserică: unul predă viață altuia. Dar ce viață predăm? Cine nu are viață adevărată de predat, predă blocajele, încurcăturile pe care le primesc tinerii, iar viața creștină merge spre mai rău… Nu numai că astăzi lucrurile sunt atât de încurcate, atât de întunecate! Nu numai că din variate motive omul contemporan este atât de blocat! Nici creștinismul, duhul creștin care stăpânește astăzi, nu-l poate debloca! Ba, mai mult, am putea spune că însuși creștinismul este întemnițat înlăuntrul omului”. Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, București, 2008, p. 40.

2 Konstantinos Yannitsiotis, Lângă părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 163.

3 Apud, Pr. Vasilios Thermos, Primăvară înnegurată: pentru o înțelegere a adolescenței, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011, pp. 21-23.

4 Apud pr. Thermos, op. cit., p 21-23.